„Prima victorie în pușcărie: o băncuță de 30 cm, numai a mea. Psihic, să ai locșorul tău contează enorm”. Mărturia celui ce a fost cel mai puternic ieșean

luni, 24 iunie 2024, 03:00
9 MIN
 „Prima victorie în pușcărie: o băncuță de 30 cm, numai a mea. Psihic, să ai locșorul tău contează enorm”. Mărturia celui ce a fost cel mai puternic ieșean

„Dacă cei de afară ar ști cum este înăuntru, ar da foc la pușcărie”. Două condamnări penale l-au purtat pe fostul primar Gheorghe Nichita prin penitenciarele Iași, Botoșani și Vaslui, ca și prin „beciul domnesc”, arestul de la Rahova. A numărat zilele până la liberare, a respectat toate regulile și a bifat toate activitățile cerute pentru a obține reducerea fie și cu încă o zi a pedepsei, fără a fi convins de utilitatea lor. „Sistemul nu e gândit să te reabiliteze, ci să te strivească. Singurul care te poate «reabilita» ești tu”, e concluzia fostului primar. Povestea din spatele gratiilor a acestuia, spusă chiar de el, în rândurile de mai jos.

Gheorghe Nichita a fost condamnat pentru prima oară în 2020, la 5 ani de închisoare, pentru luare de mită. Fusese acuzat că a pretins 10% din valoarea unui contract de 67 milioane lei derulat de primăria pe care o conducea. A stat după gratii un an și șapte luni, fiind liberat în 2021. Nu pentru mult timp, însă. La sfârșitul lui 2022 a mai fost condamnat o dată, tot la 5 ani de închisoare, pentru că se folosise de angajații Poliției Locale pentru a-și spiona amanta. În noiembrie anul trecut, a fost liberat din nou, condiționat. Vârsta, munca prestată ca deținut, activitățile în care s-a implicat în penitenciar au scăzut fiecare câte o parte din durata condamnării. Acum, familia, nepotul cu care se joacă și pe care îl ajută să asambleze un Lego sunt noile coordonate ale vieții fostului primar. Dar nu exclude o revenire în viața publică. Contextul electoral l-a făcut să se abțină deocamdată de la ieșirile publice, dar vacanța s-a terminat. Ultima sentință i-a impus ca timp de cinci ani să nu candideze la vreo funcție publică. Dar nu și să tacă. A acordat recent un interviu unei publicații online. „Ziarul de Iași” l-a chestionat ieri, pe larg, despre experiența carcerală.

A stat în pușcărie pe Copou la 200 metri de vila sa

Nichita și-a început prima condamnare la Iași, terminând-o la Botoșani. Penitenciarul de maximă siguranță din Copou se află la 200 de metri de vila fostului primar și la 200 de ani de condițiile din aceasta. Mizeria, ploșnițele și gândacii, datorate parțial vechimii clădirilor, iar parțial indolenței deținuților și neglijenței personalului, sunt cele mai pregnante amintiri pentru Nichita. „Când este vorba de vreo vizită, de vreo inspecție, Iașul prezintă condițiile de la regimul deschis, nu cele de la regimul închis sau de la maximă siguranță. Eu am stat la închis și semideschis. Clădirea de la regimul deschis este relativ nouă, și încă bine întreținută, iar de aici pleacă toate diferențele”, spune Nichita.

Deținuții aflați în regim deschis se pot deplasa neînsoțiți în închisoare, pot munci, pot participa la activități educative, culturale, religioase ori de formare profesională în afara închisorii și își pot organiza singuri timpul liber. Celulele sunt descuiate, fiind închise doar pe durata apelului, în timpul mesei sau când toți deținuții sunt ieșiți din cameră. În regim semideschis, deținuții se pot deplasa neînsoțiți, doar pe trasee prestabilite, și își organizează timpul liber sub supraveghere. Camerele sunt deschise pe timpul zilei, dar se închid după apelul de seară. Cazarea se face la comun, în funcție de compatibilitatea intelectuală și de ordin cultural. În cazul lui Nichita, această prevedere legală a fost doar teroretică. Fostul primar a avut ocazia să fie coleg de celulă și cu ucigași.

A învățat cu greu să-și facă loc într-o viață cu care nu mai avusese contact

La Iași, în așa-numita carantină, perioadă destinată adaptării deținutului la noul mediu, fostul primar a învățat să-și facă loc într-o viață cu care nu mai avusese niciun contact vreodată. Teoretic, carantina este perioada în care deținuții sunt evaluați și li se apreciază aptitudinile, fiind împărțiți în categorii și cazați în funcție de asemănările dintre ei. „În fapt, intelectualii nimeresc alături de toate scursurile, iar cei condamnați pentru infracțiuni economice, de exemplu, alături de criminali”, spune Nichita.

Mizeria din celulă l-a făcut pe Nichita să ia mătura în mână. „Oamenii se complăceau în niște condiții pe care eu nu pot să le suport. Am început să fac eu curățenie, să spăl eu buda, să caut locurile unde se strângeau ploșnițele. Au văzut și au învățat să facă și ei. I-am învățat pe toți că am un loc al meu, pe o băncuță, spre fereastră, de 30 de centimetri, unde pot să scriu la o măsuță cât două foi A4. A fost o primă victorie. Psihic, să ai locșorul tău contează enorm”, a povestit fostul primar.

Până să ajungă după gratii, Nichita era obișnuit să joace periodic fotbal. Față de penitenciar, stadionul și terenul de antrenament al Politehnicii se află la doi pași și la o sută de ani lumină. „Sala de sport e minusculă și nu poți face practic nimic acolo. Posibilitățile de a face mișcare sunt foarte reduse, iar totul este permis doar când îți vine rândul. Nici măcar la rugăciune nu poți merge când îți dorești. O dată pe lună, cel mult”, afirmă Nichita. Dacă în viața civilă se întâmplă nu o dată ca părinții să pună mână de la mână pentru a dota clasa în care le învață copiii sau pentru a renova salonul în care le-au fost internați aceștia, în închisoare nici nu se pune problema. În trecut, spune Nichita din ce i-au povestit deținuți mai vechi, mai fuseseră cazuri în care deținuții dotau sala de sport din penitenciar pe banii lor. Nu s-a mai permis, pentru a nu exista favoritisme.

Considerat deținut vulnerabil, ca fost primar

Ca fost primar, Nichita a fost considerat la Iași deținut vulnerabil. Acest fapt impune supravegherea permanentă de către personal cu experiență, pentru ca deținutul să nu fie agresat de alții, fiind chiar eventual cazat într-o celulă individuală. Locurile de desfășurare a activităților, itinerariile de deplasare, persoanele cu care intră în contact sunt stabilite în detaliu. Este integrat în programe și activități de educație și asistență specifice. A fost primul lucru la care a renunțat Nichita atunci când a fost transferat la Botoșani. „Vulnerabilitatea te izolează de ceilalți. Nu este mereu disponibil personal de supraveghere, așa că de fapt nu poți munci, nu poți ieși să faci sport. Ceilalți deținuți te iau la ochi, spunând că ești favorizat”, a explicat Nichita.

La Iași, fostul primar fusese cazat într-o celulă de 8 deținuți. La Botoșani, au fost camere mai mici, dar și cu mai puțini deținuți cazați în ele. Condițiile generale de igienă erau practic aceleași. Experiența căpătată la Iași i-a prins bine. Nu s-a simțit niciodată coleg cu deținuții, dar a învățat să meargă pe sârmă, să evite provocările și să facă un pas în spate atunci când era cazul. „Nu m-am integrat niciodată. Nici nu am încercat să o fac. Am încercat în schimb să prevăd pericolul. Nu sunt chiar făcut din ciocolată. Am copilărit la țară, am trăit înconjurat de tot felul de oameni, am făcut sport. Am reușit să-mi atrag o anume simpatie printre deținuți. Am făcut sport cu ei, pe unii i-am ajutat când am putut, la alții am țipat. Am avut parte și de conflicte, și de provocări, dar le-am aplanat în fașă. Închisoarea e o junglă, dar nu numai din cauza deținuților”, spune Nichita.

„Se știe ce deținuți au droguri, care sunt peste tot”

Închisoarea și personalul ei nu i-a oferit fostului primar multe motive de respect. Angajații sistemului vin la serviciu pentru a avea de unde pleca acasă și pentru a avea de unde-și lua leafa, spune. Preocuparea efectivă pentru reabilitarea deținuților și reintegrarea lor în societate este minimă, rezumându-se la bifarea unor activități și a unor cursuri. „Dominantă printre gardieni este ideea că ies la pensie mai devreme, au un loc călduț, care nu cumva să fie pus în pericol. Nu îi interesează câți deținuți se reintegrează în societate, câți recidivează și de ce. Dacă ceva nu merge, există tot timpul motivația că nu sunt bani. Ca deținut, riști mai mult în relația cu personalul dacă ești intelectual și dacă ai o condamnare redusă, pentru că ai ce pierde. Se știe ce deținuți au droguri, care sunt peste tot, se știe cine au telefoane, care sunt interzise, dar sunt trecuți cu vederea. De regulă, sunt deținuți cu condamnări de 20-25 de ani, care nu au ce pierde. Pentru gardian, e mai ușor să fie zbir cu un evazionist decât cu un criminal. Mi-a fost mai ușor să mă fac respectat de deținuți decât simpatic unui director”, spune Nichita.

Proaspăt reabilitat, penitenciarul din Vaslui este unul „căutat” pentru condițiile relativ bune de detenție. Deținuții înșiși încearcă să mențină curățenia, nemanifestând delăsarea din alte închisori.

Cu perspectiva unei a doua condamnări, Nichita a devenit vasluian cu acte în regulă. Și-a făcut mutație pe Vaslui, pentru că regula este ca deținutul să fie încarcerat cât mai aproape de domiciliu. Mișcarea i-a ieșit, dar la Vaslui a intrat Nichita și în conflict cu conducerea penitenciarului. Faptul că și-a cumpărat, chiar de la magazinul penitenciarului, un radio și o pereche de căști, i-au atras o sancțiune. Căștile au fost considerate accesoriu pentru telefon, iar telefoanele sunt interzise. Niciun telefon nu a fost găsit în celula lui Nichita, dar sancțiunea a rămas. A contestat-o și până la urmă a câștigat, dar cinci luni nu a mai fost scos la muncă. Dacă ar fi putut munci, ieșea din închisoare cu 33 de zile mai devreme.

„Sistemul de recompense și sancțiuni pare să fi fost făcut cu picioarele”

Interpretarea literară a unor prevederi legale este doar una dintre multele hibe ale sistemului penitenciar. Însuși modul în care este gândită reabilitarea deținuților sau sistemul de recompense și sancțiuni pare să fi fost făcut cu picioarele, după cum apreciază Nichita. „Nu există un concept de program adecvat fiecărei categorii de deținuți. Una e să ai patru clase, alta să fi absolvit două facultăți. De exemplu, primești un material luat de pe internet de 24 februarie, de Ziua Unirii, de 1 Decembrie, de Ziua Femeii sau a Europei. Apoi ți se pun 10-12 întrebări din material. Pe unele, nici gardienii nu le înțelegeau. Apoi, ce să întrebi un cioban de declarația de înființare a UE?”, spune Nichita.

Creditele alocate pentru o anumită activitate erau câștigate regulat de câțiva deținuți, printre care și Nichita. Ceilalți, participau degeaba, pentru că nu aveau nicio șansă reală de a le câștiga. „Sistemul nu te stimulează. Dacă ai drept de muncă, nu mai mergi la alte activități. Se «compensează», ca să poată beneficia și alții, dar asta înseamnă să nu poți face tot ce ai putea. Nu mai e vorba de reabilitare și reintegrare, ci de un fel de «hai să dăm câte ceva la fiecare»”, a apreciat fostul edil.

Totul i-a lăsat un gust amar

Închisoarea i-a lăsat lui Gheorghe Nichita un gust amar. Fostul primar nu s-a integrat printre deținuți și nu i-a văzut ca prieteni sau aliați. Dar nici nu a găsit multe motive de a-i respecta pe cei care îi păzesc. Sentimentele față de gardieni sunt amestecate, dar disprețul se amestecă cu compătimirea. „Pe stradă sunt oameni normali. Când pășesc pe poartă, devin complet diferiți. Se tem să nu-și piardă pensia și avantajele, dar fiecare este și stăpân pe tarla, pentru că știe că un deținut nu are ce-i face. Totuși, pe undeva și gardianul este victima deținutului și, chiar dacă și-a început cariera cu cele mai bune intenții, timpul îl schimbă. După 20 de ani petrecuți între zidurile penitenciarului și gardianul devine deținut”, conchide Nichita.

Sursa foto: Inquam Photos / Liviu Chirica

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii