Nichita si Virgil

Pe la sase dupa-amiaza, asistenta dadu semne de oboseala. Chiar si Virgil Mazilescu, altadata atit de rezistent la sindrofii, incepu sa se pleosteasca.
Virgil tocmai se mutase intr-un nou apartament, pe Calea Mosilor. M-a invitat sa-i fac o vizita. Nu voiam sa deranjez. Nu era nici un deranj. Nu eram curios sa vad cit de confortabil locuieste un reprezentat de seama al generatiei onirice? Cu ocazia aceasta, voi putea, mi-a spus, s-o cunosc si pe Rodica… Ea ne va pregati o cina.
Iesind de la bodega Uniunii, am traversat Calea Victoriei, am trecut prin Piata Amzei, oprindu-ne o clipa in preajma blocului unde statea Nichita. In dreptul celebrului plop Gica, ne iesi in fata un ciine negru. "Ciinii negri sint de bun augur", murmura Mazilescu. Dind din coada, ciinele se apropie. Am umezit bancnota de o suta si i-am lipit-o pe "frunte", ca la muzicanti. "In noaptea asta, i-am spus, nu uita sa cinti la violoncel". Ciinele dadu din coada ascultator. "Poate ai sa gasesti si vreo catea sa-ti tina isonul…".  Mazilescu dadu din cap destul de intelegator. Vecinatatea casei lui Nichita il indemna sa adopte o atitudine rezervata. "Cunosti versurile astea – m-am adresat maidanezului – «privesc la nenascutii ciini cum pe nenascutii oameni ii latra»?!". Javra dadu ascultatoare din coada. I-am lipit inca o bancnota cu Balcescu. Mazilescu imi facu semn s-o luam din loc. Vazind ca i-am acordat "credit", ciinele se tinea dupa noi scai. M-am intors si l-am alungat, batind cu piciorul in asfalt. Ciinele se indeparta cu citiva pasi de noi.  Bancnotele se dezlipira una dupa alta de pe crestetul lui, zburind in zig-zag pe trotuar. Nu m-am obosit sa le culeg, lasindu-le prada vintului. Eram stapinit de o bucurie aducatoare de paguba. Priveam in vitrina si izbucneam in ris de la orice. Intuiam, pe undeva, ca ziua o sa sfirseasca prost. Rizind, stirneam curiozitatea si indignarea trecatorilor, care ma priveau cu un ochi compatimitor. Cautam sa ma opresc, dar nu reuseam sa-mi stavilesc risul. Virgil Mazilescu pasea alaturi, cufundat in ginduri. L-am intrebat daca nu cumva l-au deranjat cele doua versuri pe care le-am recitat, din Nichita. Nu, nici intr-un caz. Imaginile cu  necunoscutii ciini care-i latra pe nenascutii oameni erau admirabile. Nu impotriva unor astfel de poezii lupta Mazilescu. Aici era vorba de un alt Nichita, cu adevarat inspirat. Pe acest Nichita il admira Mazilescu. Nu eram sigur daca retinusem corect versurile. In poezia lui Nichita, nu mai stiam cine latra pe cine. Nenascutii ciini pe nenascutii oameni, sau invers. Virgil mi-a spus ca, dupa opinia lui, erau valabile ambele variante. Ambele isi aveau absurdul si tragismul lor.
Din Piata Amzei, am cotit pe niste stradute si am iesit in Piata Romana. De acolo, am luat-o in sus, spre Calea Mosilor. Drumul mi s-a parut nespus de lung. Am mers un timp avind in stinga noastra linia de tramvai. La o bifurcatie ne-am oprit. Poetul era de parere sa luam un taxi sau sa urcam in primul vehicul care se va opri in statie. Asa am facut. Am luat un tramvai. Am mai mers doua statii. Coborind, am traversat soseaua si am cotit-o printre blocuri. Cartierul se afla in plina expansiune. Peste tot dadeai de scinduri, caramizi, moloz, var, carton, bitum si tot felul de fiare. Calcam cu grija, ca sa nu nimerim in gropi sau sa nu ne impiedicam de sirme.
In sfirsit am ajuns si in fata blocului unde locuia poetul. Usa de la casa scarii era larg deschisa. Liftul inca nu functiona, asa ca am inceput sa urcam, strecurindu-ne printre muncitorii care carau mobilier, opintindu-se din greu si oprindu-se sa se odihneasca intre etaje. Atmosfera parea destul de deprimanta. Teama de necunoscut incepuse sa puna stapinire pe mine. Ma mutasem si eu de nenumarate ori, carasem eu insumi de atitea dati mobilier pe scari, incit percepeam aceasta forfota ca pe-un cosmar. Mazilescu urca insa destul de linistit, salutindu-si politicos vecinii. Parca la cinci sau la sase. Au trecut de atunci atitia ani, incit o parte din aceste amintiri mi s-au sers din memorie. Mi s-a intiparit insa in minte atmosfera generala. Aveam impresia ca am patruns in Turnul  Babel sau in Hotelul Occidental descris in America lui Kafka. Decorurile erau intr-o continua miscare. Nimerisem parca intr-un furnicar. Se carau dulapuri, paturi, haine, mese, scaune si carti. Locatarii si salahorii alergau continuu pe scari. Se auzeau icnente, gifiieli, risete infundate si injuraturi. Mirosul de sudoare era anihilat in aer de mirosul de mincare (cartofi prajiti cu peste congelat) si de bautura ieftina.  Urcind treptele, imi imaginam ca in curind ne vom trezi in fata unei usi in spatele careia ne va intimpina misterioasa Rodica, despre care imi vorbise de atitea ori poetul, dar pe care n-o vazusem in carne si oase niciodata.
Ne-am oprit in fata unei usi confectionate, ca multe altele, din carton presat, sunind de zor fara sa ne raspunda cineva. "Probabil Rodica s-a dus la o vecina sau a coborit sa faca niste cumparaturi…". Am lasat geanta jos si m-am asezat pe ea. "Uite ca am gasit-o…". Poetul vira cheia in yala si usa se deschide scirtiind in intuneric. Mi-am luat bagajul si am intrat. Mazilescu aprinse lumina si ma invita intr-o bucatarie care mi s-a parut a fi destul de spatioasa, poate si din pricina faptului ca nu se afla inauntru nici un fel de mobilier. Ne-am asezat direct pe linoleum, indepartind din calea noastra multimea de borcane si de sticle goale abandonate pe podea. Virgil aduse din camera de-alaturi Cartea de iarna a lui Muresan si incepu sa citeasca din ea. Era unul din poetii sai de suflet. Apoi imi recita un poem de-al sau mai nou, Administratorul explica in ce consta de fapt viata lui, care se potrivea cu decorul si forfota kafkiana de pe scara blocului: "de ce ma framinta/ atit de mult – doar prevazusem totul/ pina in cele mai mici amanunte/ transportul unui dulap vechi din sufragerie pe terasa/ viata mea// o sa-mi ard hainele din nou/ o sa-mi schimb identitatea/ cita cinste si cita glorie – am prevazut totul/ odihneasca-/se in pace dumnezeu sa-l odihneasca in pace/ poate vom avea si noi de pe urma lui ceva de cistigat".
Virgil isi strivi tigara in farfurie si se ridica. Ma invita sa-i vizitez acum "vastul sau apartament" pe care-l impartea cu mindra sa Rodica. Am deschis usa sufrageriei, unde se aflau doar pachete de carti, legate cu sfoara si puse unele peste altele. Apoi am intrat si in dormitor, unde se vedea un pat imens, acoperit cu un cearsaf roz. Un sul de hirtie atirna ca un afis agatat de tablia patului. Mazilescu a citit de citeva ori mesajul, cu o voce din ce in ce mai amenintatoare. Pe masura ce citea, chipul i se facea alb ca varul. Apoi poetul se intinse pe podea si batu cu disperare cu pumnii si fruntea in parchet. "De ce tocmai mie mi-e dat sa mi se intimple asta!?", l-am auzit gemind. L-am lasat intins acolo, linga obiectul suferintei lui, si m-am intors in bucatarie.
"Iesirea" lui m-a impresionat profund. Mi-am turnat un pahar si l-am golit, privind cu resemnare la dezordinea din jur. Dupa un timp, reveni si Mazilescu, cu fata proaspat racorita la robinetul de la baie. Am tacut  o vreme amindoi, sorbind din pahare. Apoi eu m-am ridicat si am dat sa plec. Se facuse deja ora noua.

Publicitate și alte recomandări video