Niculăeș, un om necăjit

Primit cu o gafă diplomatică scuzabilă doar prin incapacitatea mentală a gazdei de a se ridica la nivelul funcției exercitate, teoretic, de cel mai puternic om al planetei, „prim-ministrul Den”, venit dintr-o țară cu „români fantastici”, pe care titularul fotoliului suprem de la Casa Albă vrea să îi lase la dispoziția „înțelepciunii ruse”, din rațiuni de realism politic, pare să se fi simțit ca un copil ce realizează, în cele din urmă, că plătește foarte scump un cadou oferit aparent din pură generozitate de niște geambași ce văd lumea doar în termeni mercantili de metale rare sau groenlande. Acadeaua prematur zaharisită întinsă de Trump, refuzată de toți ceilalți politicieni importanți ai lumii, l-a bucurat aparent pe liderul de pe malul Dâmboviței, deși, inteligent după cum îl știm, mai curând matematic, decât din punct de vedere politic, el și-a dat seama că simpla așezare lângă un mare „fost”, precum Tony Blair, nu poate suplini pierderea de prestanță prin alăturarea de figuri obscure, șterse, controversate, chiar dubioase, ale scenei politice mondiale. Sper să fi realizat faptul că decizia de a merge la un banchet plătit de oaspeți, cu câte un miliard de dolari de căciulă, în condițiile absenței aliaților din imediata apropiere, cei ai Uniunii Europene, constituie, pentru a câta oară în istoria noastră „unduitoare”?!?, confirmarea „imparțialității” noastre de tip caragialesc, ca să nu spun al constantului nostru oportunism istoric. Nicușor Dan pare un om onest și bine intenționat, cu singura precizare că el s-a văzut nevoit să se prezinte acolo în haina politicianului român, nu ca persoană fizică, după cum se spune. Dar, pe termen lung, inclusiv în politică, nu poți sluji la doi stăpâni, după cum spune Apostolul Matei, fără să fii disprețuit de amândoi și fără a te face de râs.

Avea ce căuta președintele României la acest zaiafet făcut pe banii invitaților, la care gazda ațipea și căsca, atunci când nu confunda președinți cu prim-miniștri și Turcia cu Ungaria? Dacă lăsăm deoparte principiile, așa cum tind să ne sfătuiască originile noastre daco-romane și proximitatea bizantină multiseculară, răspunsul ar putea fi, în logica deplină a românismului, „da” și „nu”. Da, pentru că – vrem, nu vrem – americanii sănătoși la cap, câți or mai fi rămas printre ei, după ce au reușit performanța să aleagă, la ultimele trei scrutinuri prezidențiale un bătrânel care nu prea știa unde se află și nici cu cine stă de vorbă, pe de o parte, și un narcisist tot mai amnezic, mare amator de actrițe porno, pe de altă parte, sunt aliații noștri militari cei mai importanți. Or, atunci când zestrea ta militară înseamnă o praștie mânuită de un moș Teacă agabaritic, ce visează doar la pensie de serviciu, te faci frate și cu Mamona, dacă el te poate apăra cu o pușcă mai acătării. Parteneriatul militar cu Statele Unite constituie, momentan, singura garanție de securitate pentru România, chiar dacă ea devine pe zi ce trece tot mai precară, din cauza „gândirii strategice” a unor indivizi cu un coeficient de inteligență precum cel al lui J.D. Vance. Uniunea Europeană, care, decenii de-a rândul, a avut ca singură preocupare promovarea corectitudinii sau, mai bine zis, a imbecilității politice, a încălzismului sau a aberațiilor ecologiste fix pe placul Moscovei, determinând țări ca Olanda să-și vândă și ultimul tanc pentru a da banii asistaților sociali ce cască gura și sparg semințe pe marginea șanțului, a rămas cu onoarea „nereperată” din punct de vedere economic și militar, realizând că poate redeveni „bărbată” abia după ce aterizează forțat, cu picioarele pe un pământ tot mai instabil geopolitic. Așadar, singurul scut veritabil de apărare, în fața veșnicei obsesii de expansiune a Rusiei îl constituie, cel puțin deocamdată, unchiul Sam, dacă mai putem avea încredere în viziunea politică a unor proxeneți politici ce te-ar vinde ca Iuda, pe mai puțin de treizeci de arginți, căpcăunului de la Kremlin. Acesta ar fi cam singurul argument al prezenței președintelui României la acest așa-zis Consiliu al Păcii, mort înainte de a se naște, avorton, cum ar veni.

Principalul argument negativ al prezenței românești la Washington constă în faptul că, astăzi, Statele Unite nu mai reprezintă deloc idealul către care ne-am putea îndrepta speranța, așa cum se întâmpla în vremurile în care compatrioții noștri așteptau sosirea izbăvitoare a americanilor. După o foarte lungă perioadă, modelul nord-american, marele câștigător al războiului rece, a intrat într-un declin accentuat, sistemul democratic și liberal al părinților fondatori, scufundându-se încet, dar sigur sub presiunea ingineriei sociale propovăduite de stânga și a mercantilismului fără scrupule și morală al magaioților din tabăra republicană, aparent de dreapta. Visul american se sufocă și se scufundă, ruinând sistemul instituțional fondat pe toleranță, pe libertate individuală, proprietate privată și spirit antreprenorial, lăsând în loc o ruină care baleiază haotic și oportunist între corectitudinea politică a ingineriei sociale și neoreacționarismul confundat în mod cu totul neinspirat și nelegitim cu liberalismul veritabil și conservatorismul. Atunci când țara-fanion a lumii democratice ajunge să aleagă între un Trump și o Hillary Clinton ori între un Trump și un Biden, la nimic bun nu te mai poți aștepta de la ea. România nu mai poate găsi calea spre lumea civilizată privind spre Washington, cel puțin deocamdată, și, după cum par a se derula evenimentele, nici în anii următori. Disprețul elitei tehno-politice de la Casa Albă față de democrație, o democrație ce a constituit secole de-a rândul elementul-cheie al infrastructurii politice americane și model de urmat pentru lumea ce se dorea a fi civilizată, nu poate fi un exemplu pentru țările cu adevărat libere, dovadă că la fantomaticul Consiliu al Păcii, la care au fost invitate inclusiv Rusia și China, au participat doar națiuni ce nu mai dau doi bani pe ideea de separare a puterilor, alegeri libere etc. Din acest punct de vedere, România nu trebuia să participe, mai ales, la cel mai înalt nivel. Nu este deloc o favoare faptul că președintele țării noastre s-a așezat alături de politicieni de rang secund sau terțiar din țări precum Polonia, deoarece acest lucru spune ceva foarte urât în termenii echivalenței politice. Nu mi-a plăcut poziția lui în pozele cu Trump și Rubio, care transmitea un soi de smerenie. Un medaliat cu aur la olimpiada de matematică nu poate sta ușor aplecat în fața unui infatuat găunos precum Vance. România trebuie să își reorienteze alianțele și să-și reevalueze „prietenii”, cel puțin până la următoarele alegeri de la Casa Albă, în speranța că lucrurile vor reveni, acolo, pe făgașul lor de dinaintea derivei stângisto-neoreacționare din ultimele decenii, îndreptându-se spre Europa, care, la rândul ei, are nevoie ca de aer de revenirea la valorile care au consacrat-o, în esență, liberal-democratice, pluraliste, așa cum minunat le descrie F. Guizot. Într-o anumită măsură, pot înțelege atitudinea oarecum umilă a lui Niculăeș al nostru, care merge pe o funie foarte subțire, încercând să nu supere nici America, nici Europa, dar acest dans riscant al duplicității nu poate dura prea mult. Nu de alta, dar statul cu fundul în două luntri nu va deveni niciodată sport olimpic.

Gabriel Mursa este profesor de Economie și Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și președintele Institutului Hayek România

Publicitate și alte recomandări video