Noaptea. Când ”cade” lumina…

 Mai întâi, eşti în aşteptare, sperând că se va reaprinde din clipă-n clipă. Treptat, te obişnuieşti cu întunericul ce te înconjoară – şi cu ideea că pana de curent o să mai dureze. Începi a ghici conturul lucrurilor (familiare) din jur, ceea ce îţi atenuează din starea de disconfort. O rază de speranţă vine – odată cu luminile de pe Sărărie, care s-au reaprins şi pătrund  prin ferestre. Asta-ţi dă curaj să te ridici de pe canapea – unde tocmai te instalaseşi, predispus la noi fapte de arme… literare – şi s-o porneşti, prudent, atent, mai sprijinindu-te de mobile, de pereţi, spre geamul de la bucătărie, ca să vezi care-i situaţia la blocurile vecine. Te bântuie  gânduri sumbre: Dacă s-a oprit curentul doar la tine? Dacă ţi-a fost ”tăiată” lumina? Oare ai plătit la timp? Eşti, cumva, restant? Dacă-i pe-aşa, ce-ai să faci până dimineaţă? Dar în zilele/ nopţile următoare? Fără lumină, n-o să ai nici căldură… Şi-o să se dezgheţe frigiderul… O singură dată, în ultimii 25 de ani, ai fost deconectat de la reţea, pentru întârzierea plăţii. Sau a fost o eroare? Nu-ţi mai aminteşti exact. Oricum, a trecut un veac de-atunci. Chiar un mileniu. Şi-i un adevărat calvar birocratic, până a fi reconectat. A devenit o regulă – impusă mai ales de fiu-tu – ca, înaintea altor cheltuieli şi/ sau risipe, să-ţi plătesc angaralele. Facturile. Că, dacă ar fi fost după tine… Dar, hai, nu te mai gândi la asta… (îţi zici). Evident că nu poţi evita amintirea iepocii de aur, a anilor când lumina se oprea programatic, exact la orele când era cea mai mare nevoie.

…Peste toate, e şi noaptea de 4-5 martie, 40 de ani de la marele, devastatorul cutremur. Pe reţelele de socializare, evenimentul comemorativ capătă (la unii) accente fataliste: dacă se repetă?!? Câtă vreme în jurul blocului tău şi în casă era lumină, zâmbeai ironic la aceste… premoniţii, unele lansate în spaţiul virtual doar din (cinic) amuzament sau ca să creeze panică, dar acum (tocmai treci pragul de la bucătărie) simţi un fior pe şira spinării… Ţi-ar trebui o lanternă, îţi zic. Sau o lampă. Da, ai avut o lampă, una de epocă, adusă de mama-soacră; care o avea moştenire de la mama ei; care, şi ea, o avea de la mama ei. O bijuterie, lampa: înaltă, cu talie marmoreeană. Moreniană (glumeai), de la Moreni, adică, de unde era bunica. Puteai să te îndrăgosteşti de ea. Să te îndrăgosteşti de o lampă? Ce prostii îţi trec, pe întuneric, prin cap…

…La fereastră constaţi (satisfăcut!) că toate blocurile din jur îs în beznă. Deci nu ţi s-a tăiat ţie, în mod special, lumina. Uite cum ne putem bucura de răul altuia. La scara vecină e, întotdeauna, o… lumină de control: cineva acolo, cu un etaj mai sus ca al tău, are un program nocturn aproape ca şi tine. Vă deosebeşte doar faptul că el/ ea stinge pe la 3 dimineaţa, pe când tu faci din noapte – zi. Acum, evident, şi fereastra lui/ ei e neagră, nici nu se deosebeşte de celelalte. Te întrebi (de mai multă vreme): oare cu ce se ocupă fiinţa aceea? Scrie? Să mai fie un scriitor aici, în preajmă, şi tu să nu-l ştii? Lucrează la calculator? Învaţă? E tânăr(ă)? E bătrân(ă)? Puţin probabil să afli vreodată. Viaţa la bloc nu-i ca viaţa la ţară, ca-n satul tău natal, unde toată lumea se cunoaşte şi… socializează cu toată lumea. Deşi se cheamă bloc, (mai) nimic nu-i uneşte, nici nu-i face să-şi vorbească. Nu-i cunoşti pe vecinii de palier – ce-i drept, în atâţia ani, s-au tot mutat: unii la Eternitatea…   

…Te-ai acomodat oarecum cu întunericul, care nu mai e chiar atât de dens şi nici aşa de spăimos. Şi deodată te gândeşti la orbii pe care i-ai cunoscut cândva: la cele două colege de facultate (cu care nu îndrăzneai să vorbeşti, de teamă să nu gafezi); la orbul cu care (tot în studenţie) jucai şah şi te bătea aproape mereu; la Nicu şi la Nuţi – al căror destin ţi l-a desluşit, ieri-alaltăieri, într-o vorbire telefonică, Radu Sergiu Ruba. Uluitor, acest RSR, nu doar în oralitate (ceea ce e firesc), ci, mai ales, în scrierile lui, unde luminează multe din tainele acestei lumi care – cum zice Mihai Codreanu despre Milton? – vede(a) prin întuneric foarte bine. Lui ReSeRe (el singur le foloseşte şi se amuză de aceste iniţiale amintitoare de nemântuita Republică) tocmai i-a apărut, în ”Cronica veche” din februarie, o mărturie despre Ochiul interior. Un Ochi interior care nu-i doar genericul emisiunii coordonată de el, la Radio România Actualităţi, ci îi cuprinde şi-i defineşte pe aproape toţi nevăzătorii: …omul poate să-şi piardă vederea,(Radu şi-a pierdut-o la 11 ani), dar nu şi memoria vizibilului, funcţia ochiului poate să dispară, însă nicidecum amintirea lumii arate cu privirea. În spatele pleoapelor, învie lumea ca reprezentare. Nu o văd, dar mi-o filmez spontan, mi-o reprezint pornind de la profilurile ei reale. E un decupaj din recentul lui roman (autobiografic), O vară care nu mai apune, roman ce va fi lansat, săptămâna aceasta, la Vila Sonet. Altfel zis, acasă la Mihai Codreanu (unde şi tu ai muzeografiat la începutul acestui mileniu). Nu ştii sigur ziua şi ora lansării, ceea ce ştii e că va fi o desfătare de cuvinte…

Lumea ca (voinţă şi) reprezentare? De fapt, nu doar acum, şi nu doar tu trăieşti (schopenhauerian) lumea ca reprezentare. Asta întrucât cea mai mare parte a vieţii o trăim înlăuntrul nostru şi o vedem cu ochiul interior.

Brusc, chiar neaşteptat, camera se luminează. Te uiţi la ceas (puteai s-o faci oricând, dar te-ai abţinut): e 4,05. Aşadar, ai ”petrecut” o oră şi treizeci şi cinci de minute fără lumină. Dar cum o fi să ”petreci” aşa o viaţă? Şi nu ştii de ce (sau ştii?) te simţi stingherit, vinovat, e ca şi cum ai fi fost surprins într-o postură indecentă sau săvârşind un fapt reprobabil. Adevăru-i că tu însuţi ai fost surprins de ceea ce a (re)văzut, în acest interval, ochiul tău interior. Drept pentru care ai şi purces a scrie despre acele/aceste vizuini luminate… 

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist

Publicitate și alte recomandări video