Noi două, pe verandă

„Știu de unde a început totul”, mi-a spus cu lacrimi în ochi, uitându-se în gol, spre fereastră. „Aveam vreo patru-cinci ani, iar vara, după moartea tatei, ne-am mutat din Iași, într-un sat de prin Bacău, cu nume amuzant, cel puțin așa mi se părea mie, Prăjești. Casa fusese a bunicului dinspre tată, cum mama nu găsea de lucru în Iași, văduvă, a decis să se retragă acolo, cu noi, eu și Vasile, frati-miu, și să se ocupe de gospodărie. Aveam vacă, porc, găini, cum e pe la țară. Țin minte că într-o zi, mergeam pe ulița satului, spre magazin, și cântam. O femeie m-a strigat din curtea ei: „Hei, prințeso, ce cânți tu acolo?” M-am urcat pe gardul format din două bare transversale, din lemn: am auzit asta la radio, am spus. Deodată, chipul femeii s-a schimbat brusc. – Ce ai pățit la picioare, fetiță? M-am uitat în jos, la picioarele mele – erau dungi roșii și albastre. – M-a pedepsit mama! am răspuns eu râzând. Cum?! Dar ce ai făcut? a întrebat femeia holbându-se cam ciudat la mine. – M-a bătut cu nuiaua! N-am fost cuminte, am spus, în timp ce am sărit de pe gard și am plecat mai departe, târând după mine sacoșa și fredonând același cântec.

Îmi voi aminti multă vreme figura acelei femei. Cred că ea a fost primul semnal că acele urme de nuiele pe picioare nu erau firești. Femeia părea surprinsă. Iar eu și mai surprinsă de reacția ei.

În același sat, – a continuat ea, – la două case de noi, locuia o familie care avea un băiat pe nume Doru, care era mult mai mare decât mine și fratele meu, noi aveam cinci, respectiv șapte ani, și el, probabil, avea cam 9-10 ani, nu știu exact, nu-mi mai amintesc. Fratele meu și cu mine am vizitat într-o zi casa lui Doru, am mers să luăm mingea de la el. Noi nu aveam jucării, habar nu aveam ce-s alea. Pe când eram în curtea lor, am găsit o copertă de carte aruncată pe un maldăr de coceni, am luat-o și am citit, pe litere, titlul de pe copertă cu voce tare – mama lui Doru a fost atât de surprinsă: „Oh, ce frumos, o fetiță atât de mică poate citi, draga de ea!” Mi-a plăcut lauda, motiv pentru care am început să-mi demonstrez mai activ aptitudinile. M-am urcat pe coceni: am spus cât fac doi plus doi, cinci cu cinci. Prinsesem și eu de la frati-miu. În acel moment, mama lui Doru a strigat „Mamă, vino s-o asculți pe mogâldeața asta! E tare isteață!”. Din casă a ieșit o bătrânică. Am fost foarte surprinsă: „De ce ai spus «mamă», am spus eu, este mamaia lui Doru!” – Dar aceasta este mama mea, a răspuns femeia. Ei bine, cineva m-a născut și pe mine, a replicat, amuzată, femeia.
Apoi a urmat o scenă care a fost uimitoare pentru mine, a rămas, ca să zic așa, în memoria mea afectivă, – mama lui Doru și mama mamei lui Doru stăteau și discutau pe verandă ce vor găti pentru cină, ori chifteluțe, fiindcă chiftelele îi plăceau mult lui Doru, ori clătite cu brânză la cuptor. Mă jucam cu băieții, dar trăgeam cu urechea. Și era atât de ciudat totul, așa ceva nu mai văzusem niciodată. Femeile comunicau calm, mamaia a intrat în casă și i-a adus mamei lui Doru un pulover să-l pună pe umeri. Mamă și fiică… Deci, asta se întâmplă în alte case… mi-am spus atunci. A fost o descoperire uriașă pentru un copil de cinci ani jumate. Mama și fiica pot vorbi, ca două prietene, atunci când sunt mari. O relație pe care nu o înțelegeam atunci, dar eram fascinată de atmosfera aceea atât de sinceră, de caldă și atât de naturală. M-am gândit cu mintea mea de atunci: „Așa o să fie și la mine acasă. Eu cu mama mea”.

Evenimentele ulterioare din viața copilăriei mele au fost precursoarele stării în care am rămas mulți ani până astăzi. Starea de pregătire pentru o altă stare, care m-a făcut să încetez să fiu, azi, o femeie ca multe altele de vârsta mea. Sau ca mama lui Doru. Ca bunica lui Doru. Poate ca vecinele care nu comunicau cu mama, fiindcă mamei nu-i plăceau vecinele, pentru ea acestea erau doar niște „țărănci”.

Dar, da, așa e, au dreptate psihologii, totul vine din copilărie, suferința, deznădejdea, negura în care ne cufundăm… Vreau să vorbesc despre asta, de asta am venit la dumnevoastră, pentru că m-am gândit mult la tot ce am trăit înainte. Și o voi face ca și când mama e acum, aici, cu mine și cu dumneavoastră, și pot să-i spun toate acestea deschis, fără teamă. M-ai bătut, mamă, mereu aveai motiv pentru ceva și mă strigai prin curte cu obișnuitele tale cuvinte, „nemernico”, „proasto”, „nenorocito”… Pentru ce? Nu-mi amintesc. Chiar ar fi putut exista vreun motiv real să vorbească o mamă așa cu un copil? Aceste cuvinte îmi erau adresate zilnic, indiferent ce făceam. Poate un copil să fie, într-adevăr, atât de vinovat încât să merite asemenea cuvinte? „Proasto, nu ești bună de nimic!”, „nemernico, iar ai lăsat firimituri pe masă!”, nu era zi să nu fiu apostrofată. Într-o dimineață de iarnă, m-a bătut crunt fiindcă n-am scos cenușa din sobă. Nu m-a întrebat de ce n-am făcut-o, trebuia să ajung la școală, aveam prima mea serbare de Crăciun, afară era viscol și voiam să plec mai devreme ca să nu cumva să întârzii. Singură, desigur, căci ea nu dorea să participe la serbările de la școală, cu „țăranii”. Vasilică a primit și el același tratament, dar nu a existat nicio rezistență în el, ci doar supunere. Așa era Vasilică, supus, se temea de loviturile ei. Din „da, mămico, ai mereu dreptate”, nu-l scoteai. Eu m-am încăpățânat, o făceam din neștiință. – Vei mai face asta? mă întreba de zeci de ori în timp ce eu zăceam sub ploaia de lovituri, cu mâinile ridicate deasupra capului. – Da, voi face! spuneam, neștiind ce nu ar trebui să fac sau ce ar trebui. Fiindcă nu aveam nici o noțiune despre cum să mă comport corect astfel încât să nu o supăr, eram confuză. Nimeni nu mă învățase ce e bine și ce e rău.

Și atunci m-am gândit pentru prima dată la asta. La moarte. Știam că oamenii care mor scapă de griji, se duc undeva unde e bine, flori, iarbă, îngeri și Dumnezeu. Cel puțin așa zisese mama când a murit tatăl meu. De ce ar trebui să exist? Ca să am griji? Pentru asta ne naștem? Și am înțeles. Mi-am spus în gând: mamă, nu mi-e frică de tine și nu mi-e frică de moarte, o vreau. M-am strâns ghem în colțul camerei, când mă lovea, și am țipat: „Nu mai vreau asta! Nu mai da! Mă doare foarte tare, nu vezi că sunt copil? Omoară-mă, să scap de griji!” Mama s-a uitat fix la mine, a luat din nou papucul și lovindu-mă, a strigat furioasă „Ce ai zis, proasto?!! Te snopesc din bătaie!”
Acesta a fost primul pas către un abis care se deschisese deja înaintea mea și, cred, cel puțin acum, că nu se va mai închide niciodată. Un pas spre moarte, o pregătire pentru ea. Dacă nu mă iubești, atunci de ce sunt în această lume? Sunt de prisos aici, îți stau în cale. Așa gândeam. Gândeam ca un adult, nu ca un copil. Aveam doar câțiva ani, atât. Am simțit suferința, am simțit ura cu care mă lovea mereu, am simțit singurătatea și amarul lacrimilor care îmi uscau buzele, am simțit cum inima îmi spărgea pieptul de frică atunci când o vedeam intrând în casă.

La aceeași vârstă, la șapte-opt ani, am sărit din pat într-o cutie, – singurele noastre jucării – mă jucam cu fratele meu – a fost foarte distractiv. Dintr-o dată, m-am dezechilibrat și în cădere m-am lovit cu capul de colțul mesei. Am sângerat. Am fost dusă într-o ambulanță la spital, în Bacău. Îmi amintesc cât de frumos treceau felinarele portocalii pe lângă geamul ambulanței, am închis ochii, era prima dată când mergeam cu mașina, dar lumina aceea nu s-a oprit. Zburam undeva, senzații noi, pluteam. Am deschis din nou ochii – felinarele portocalii se învârteau ca niște zâne bune în jurul meu. Ca în poveștile pe care aveam să le citesc singură mai târziu, nu ca în cele pe care mama nu mi le-a citit niciodată.

Când aveam 10-11 ani, revenisem în Iași, mama își găsise un loc de muncă la un frate de-al tatei. Vânzătoare la un magazin de încălțăminte, undeva prin Păcurari. Într-o seară, mama a intrat nervoasă în cameră, a scos cureaua și m-a lovit năpraznic. Uitasem hota de la bucătărie deschisă. „Crezi că eu muncesc ca o roabă, ca să plătesc nesimțirea ta?!” Catarama a ricoșat, m-a lovit peste ochi, am leșinat. Atunci, am simțit că s-a revărsat găleata interioară plină de furii, de durere, tot ce se adunase, nu puteam defini ce sentimente mă încercau, și am decis că e mai bine să fug, să nu mai locuiesc cu ea. În timp ce dormea, am deschis ușa și am coborât scările de la etajul 8 la parter, târând o traistă de pânză în care aveam un pulover, câteva bacnote, trei felii de pâine și o conservă. Am coborât din bloc și am fugit spre stație, era întuneric. Toamnă târzie, frig, mă văd parcă și acum, aveam o căciuliță de la frati-miu și o geacă din fâș destul de subțirică. Planul a fost astfel – să iau trenul, să plec undeva în afara orașului, ca să nu mă găsească. O tânără, văzându-mă singură în stație, a început să discute tare cu prietenii ei că un copil nu poate fi singur pe stradă într-un asemenea moment, noaptea, că trebuie făcut ceva. Au calmat-o și i-au spus că nu trebuie să facă nimic, trebuie doar să ignore. O fi trimis-o mă-sa după băutură! a râs unul dintre ei. Mi-a fost teamă să nu mă prindă și să mă ducă acasă cu forța. Cel mai mult m-am temut că vor vedea vânătaia care îmi înconjura ochiul. Așa că am alergat cât am putut din stație până la primul parc, cel de la Dispecer. M-am ascuns lângă un morman de frunze, când, deodată, am auzit foșnet, pași, mișcare. Un bărbat cu un câine în lesă, câinele a început să latre.

Când a deschis ușa apartamentului, mama s-a uitat la mine indiferentă: „Ah! Ai apărut, pacoste. Proasta asta, i-a spus omului cu câinele, numai probleme îmi face! Eu nu-mi văd capul cu munca, nu știu cum să îi mai cresc, ce să le dau mai bun, iar ea pleacă de acasă, dacă asta poate fi numit copil! Asta e un monstru!” Iar a doua zi, m-a smuls din pat și m-a învățat minte.

În acea după-amiază, eram în clasa a VI-a, am așezat acuarelele pe masa din bucătărie și i-am spus fratelui meu că voi picta. Fratele meu a răspuns că are de făcut teme pentru vacanță și mi-a aruncat, nervos, acuarelele pe podea. M-am supărat și i-am spus: „Dacă așa faci, atunci îți voi arunca și eu cărțile!”. Desigur, nu am intenționat să fac asta, dar provocarea a fost acceptată. „Am să te omor, dacă faci asta! Hai, fă-o dacă ai curaj”, mi-a spus el. A fost o luptă normală între noi, copilărească: a lovit, m-am apărat ca să nu primesc lovituri dureroase. Am dat și eu. Apoi, loviturile au devenit mai precise, am simțit puterea, am simțit că el câștigă. M-a aruncat la podea, m-a prins de păr și m-a lovit cu capul de podea de mai multe ori. Striga exact ca mama: „Te voi sugruma acum, proasto! Nu ești bună de nimic!” S-a ridicat să ia cheile de pe masă – erau înșirate pe o bandă elastică lungă – mi-a înfășurat-o în jurul gâtului și a început să tragă. Nu mi-a fost frică pentru că nu mi-am dat seama de pericol și am ținut elasticul puternic, cu mâinile. Apoi, brusc, și-a revenit, s-a ridicat și s-a dus în camera lui. A doua zi, la școală, am avut o durere teribilă de cap și greață. Profa de română m-a trimis la cabinetul medical, acolo erau două asistente medicale. Femeile au început să scrie unde durea, cum durea, de ce durea. – Ei bine, fratele meu m-a bătut ieri, am spus eu, zâmbind ușor stingher. – Te-a bătut?! Cum este posibil asta?! Cum te-a bătut? În cap? Cuuum? Cu capul pe podea?! Fețele femeilor s-au schimbat. S-au uitat una la alta și am înțeles doar din reacția lor că acest lucru nu era normal. „Arată-mi unde doare! Uite, are o dungă roșie pe gât! a strigat una din ele. Ce este asta?! Fețele femeilor au devenit vizibil albe, ochii li s-au mărit și mai mult. „Da, când eram întinsă pe podea, fratele meu a venit cu un elastic și a început să mă sugrume. Ne-am jucat”, am spus degajată de parcă aș fi vorbit despre o vizită la grădina zoologică sau despre venirea iernii.

Reacția lor mi-a făcut din nou să pricep clar: acest lucru nu era normal. Nu era joacă. Aveam idei diferite despre normalitate, și m-am străduit din greu să înțeleg atitudinea lor. Am povestit detaliile, continuând să zâmbesc pentru orice eventualitate, încercând să ghicesc cum ar trebui să mă comport, cum și ce să vorbesc despre ce s-a întâmplat. M-a bătut mereu mama, mult mai tare, dar nimănui nu-i păsa. De ce oare era atâta agitație acum, de ce erau atât de surprinși? Poate ar fi trebuit să plâng sau să mă uit în jur cu frică. Mi-era rușine. O rușine pe care nu o mai avusesem niciodată. Toate acestea mi se păreau firești, îmi spuneam că, sigur, și alți copii trec prin asta, că așa trebuie să fie într-o familie. O mamă, credeam eu, are dreptul oricând să-și bată copilul, nu trebuie să dea socoteală nimănui. Poate lovi cu toată forța, el nu are dreptul să spună ceva. Știe ea de ce dă… E normal, îmi spuneam, să te strângă de gât fratele tău, din joacă, doar n-a murit nimeni. Acum aveam să aflu că nu, nu e firesc tot ce trăiesc eu. S-au adunat diriginta, directorul școlii, psiholoaga. Să vină acum mama ta la școală, urgent! au conchis. Dar mama, chiar și după vizita la școală, în care, firește, nu a recunoscut nimic, nu a încetat să mă lovească. Dacă mai spui cuiva ce e în casa asta, te omor cu mâna mea, nemernico! Îți dau aia de mâncare sau îți dau eu?!

Copilăria a fost moartea credinței mele în oameni, moartea speranței că această lume este prietenoasă, că poți trăi în ea, că există un fel de ieșire, cum e iubirea și ceva bun și luminos. Am făcut o greșeală crezând că dincolo de gardul de sârmă al familiei mele există paradisul și am fost pedepsită. Mii de adulți procedează așa cu copiii lor și mama, ca și ei, va spune, poate, că este vina mea, ar fi trebuit să fiu mai cuminte, mai deșteaptă, mai bună decât alți copii, mai grijulie. Dacă aș fi fost toate acestea, poate copilăria mea ar fi fost altfel. Un lucru e cert: am fost doar un copil înșelat de existență, care nu înțelegea nimic despre lumea asta. Dar am învățat un lucru: lumea este periculoasă, iar lumea începe pentru toți în familie. Am aflat târziu: mamele își îmbrățișează copiii, îi sărută, îi iubesc. Îi țin la pieptul lor, noaptea. Le cântă, le spun povești, îi mângâie. Cum e când o mamă iubește? Cum e să fii iubit de propria ta mamă? Gândurile astea mă tachinau, nu mă lăsau să dorm noaptea. Știți? Mă duceam la bucătărie, când ea dormea, și îmi crestam pielea de pe mâini și mă durea, dar asta mă făcea să nu mă mai doară pe dinăuntru. Era singura mea poartă spre evadare. Durerea din afară aducea pace, înlătura durerea din interior. Și devinea liniște acolo, cel puțin câteva secunde, dar nu durea. Aceasta este o stare de beatitudine când durerea internă poate fi înecată de o durere din exterior, nu mai simți rana din suflet. Așa am crezut eu în naivitatea mea, că voi putea înăbuși, prin gesturi prostești, durerea provocată de lipsa ei de iubire.

Și știți, am 27 de ani acum și cred că totul este din cauza ei. De fapt, nici nu știu… Sunt confuză. De asta sunt aici. Dar nu mai țip, nu mai ripostez, doar încerc să înțeleg ce am trăit cât timp am locuit împreună. Unde e copilăria mea? Mă întreb adeseori noaptea, înainte de a adormi, dacă bunicii i-a părut rău pentru ea când a născut-o. Dacă a îmbrățișat-o vreodată cu toată dragostea ei. Dacă a fost măcar o dată în copilăria ei, iubită, apreciată, admirată. Nu știu, nu mi-a vorbit niciodată despre ea. Și ce mult mi-aș fi dorit să-mi cunosc mama! Mărturisind acum toate acestea, îmi doresc să am puterea de a o ierta, de a înțelege, de a o iubi mult mai mult decât am făcut-o vreodată. E doar căutarea unei evadări din propria mea suferință, o evadare în care vreau să fim amandouă, eu și cu ea, draga mea mamă, așa cum ne-am fi dorit să fim, vesele, iubite, admirate, încurajate mereu. O mamă cu fiică, stând una cu alta, pe o verandă, vorbind despre viață și dragoste.”

…Aceasta este povestea unei tinere pe care am cunoscut-o recent și pe care azi v-am împărtășit-o, într-o oarecare formă, și dumneavoastră, cititorilor. Potrivit datelor statistice ale Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție, în perioada ianuarie – decembrie 2023 au fost înregistrate 17.709 cazuri de abuz asupra copiilor, dintre care 1.994 au fost abuzuri fizice, 2.240 au fost abuzuri emoționale și 1.504 au fost abuzuri sexuale. Cele mai multe cazuri intrate în atenția autorităților au fost cele de abuz prin neglijare – 11.605 copii. Copiii din familiile violente învaţă că bătaia e ruptă din rai. Că violenţa este expresia puterii, că adulții au drepturi nelimitate asupra celor mici. Că exprimarea sentimentelor înseamnă slăbiciune, că nu trebuie să se vorbească despre violenţă, dacă ea există, că un copil nu trebuie să aibă încredere în sine, să simtă, să iubească, să aibă dorințe și idealuri. Traumele din copilărie nu trec fără a lăsa urme. Ele se manifestă în viața de adult și adesea în cele mai neașteptate moduri: relațiile lui de dragoste nu funcționează, abilitățile se prăbușesc sub stima de sine scăzută, apar boli fizice sau tulburări psihice. Problemele ne aduc de multe ori într-o fundătură și nici măcar nu bănuim că toate răspunsurile și soluțiile sunt, de multe ori, în noi. Dacă ai trăit o asemenea copilărie, găsește-ți puterea de a mărturisi suferința prin care treci unui specialist, împreună cu el vei găsi calea să te împrietenești cu copilul tău interior, să-i oferi dragostea, grija și sprijinul care ți-a lipsit atât de mult în copilărie. Să înveți să ierți. Și nu uita, cel mai important personaj din viața ta ești tu. Nu-l lăsa niciodată să fie sclavul lanțurilor unui trecut care nu a depins niciodată de tine!

 

Cristina Danilov este psiholog și scriitor

Publicitate și alte recomandări video