Noi suntem cum am fost și vom fi cum suntem…

Istoricul Lucian Boia a scris o carte cu titlul „De ce este România altfel?”; sociologul şi antropologul Vintilă Mihăilescu a coordonat o lucrare având ca titlu „De ce este România astfel?”. Încercând să răspund la această întrebare, m-am întors în trecutul recent, iar gândul s-a oprit la momentul fondator al democraţiei româneşti postcomuniste.

Pornind de la premisa că tot ceea ce se întâmplă sau nu se întâmplă într-o societate poate fi pus pe seama elitelor politice (dar nu exclusiv!), am remarcat modul diferit în care au reacţionat elitele comuniste din Europa Centrală şi de Est în faţa valului de schimbări politice, sociale şi economice declanşat de „dezgheţul ideologic” (glasnost-ul şi perestroika) iniţiate de secretarul PCUS şi preşedintele URSS Mihail Gorbaciov în cea de-a două jumătate a anilor ’80 ai secolului trecut. Cele două politici gorbacioviste au vizat rezolvarea problemelor economice și sociale cu care care se confrunta URSS, o oarecare deschidere (transparență socială), restructurarea administrației de stat, dialogul și cooperarea cu Occidentul democratic și capitalist. Reformele interne promovate de Gorbaciov nu și-au atins obiectivele propuse, de revenire a economiei sovietice. Dimpotrivă, acestea au accelerat colapsul URSS și au atras în această mișcare aproape browniană emanciparea sovietelor și revirimentul naționalismului și al separatismului. Și sateliții politici ai URSS au profitat de pe urma reformelor inițiate de Mihail Gorbaciov.

În Polonia şi Ungaria, schimbarea politică, precedată de o oarecare liberalizare economică şi socială, s-a desfăşurat pe baza unor negocieri purtate la „masa rotundă” între coriferii regimului comunist şi reprezentanţii contra-elitei politice ce reunea disidenţi cunoscuţi, lideri ai societăţii civile, tehnocraţi cu idei reformiste. În Germania de Est şi Cehoslovacia, înlăturarea regimurilor comuniste a urmat după ample manifestaţii populare care au culminat cu dărâmarea Zidului Berlinului la 4 noiembrie 1989, respectiv demisia puterii comuniste de la Praga consemnată pe 14 noiembrie 1989. În Bulgaria, preşedintele comunist Todor Jivkov, un apropiat al Moscovei, a fost înlăturat de asemenea în mod paşnic, în noiembrie 1989. Iată că au trecut 35 de ani de la acele evenimente revoluționare. Copiii născut în revoluționarul an 1989 au ajuns demult la maturitate. Ce au în comun toate aceste schimbări de regim politic produse în ţările Europei Centrale şi de Est, în anul 1989? Toate aceste ţări au trecut de la comunism la postcomunism prin aşa-numita „revoluţie de catifea”, fără violenţe majore, fără morţi în confruntări de stradă.

În tot acest proces de schimbare şi tranziţie de la comunism la capitalism, România a făcut notă discordantă, fiind singura ţară în care regimul comunist a fost înlăturat printr-o revoluţie violentă, cu lupte de stradă, pe alocuri sângeroase, cu morţi şi răniţi. Revoluţia din România 1989, declanşată la Timişoara pe 16 decembrie ca răspuns la încercarea puterii comuniste de a-l evacua pe pastorul László Tőkés, a culminat cu executarea cuplului dictatorial Ceauşescu chiar în ziua de Crăciun. România devenea altfel în comparaţie cu Germania de Est, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria. Conflictul deschis şi violent va marca inexorabil tranziţia postcomunistă în România după 1989. Natura regimului comunist anterior anului 1989, comportamentul elitelor comuniste în momentul disoluţiei regimului comunist, precum şi relaţia acestor elite politice cu contra-elitele (mișcările disidente, anticomuniste) sunt elemente definitorii pentru parcursul democratic al ţărilor ex-comuniste.

În România şi Bulgaria, alegerile de după 1989 au fost câştigate de reprezentanţii eşaloanelor doi şi trei în ierarhia partidelor comuniste, în timp ce în Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia puterea a fost preluată şi exercitată de forţe politice grupate în jurul unor disidenţi precum Lech Walęsa şi Václav Havel. În toate aceste ţări s-a produs aşa-numita circulaţie a elitelor politice, o înlocuire a membrilor elitei comuniste cu reprezentanţii contra-elitelor care s-au conturat încât de prin anii ’80. Ulterior, după un ciclu electoral, a avut loc o „restauraţie de catifea”, când populaţia afectată de ritmul şi consecinţele schimbărilor socioeconomice asupra nivelului de trai a sancţionat puterea instalată după 1990 şi a optat pentru partide social-democrate, care reuneau politicieni, tehnocraţi şi foşti manageri din perioada comunistă.

În România după 1989 nu a avut loc o circulaţie a elitelor, ci o reproducere a elementelor din eşaloanele inferioare ale defunctului partid comunist în elite postcomuniste care reuneau reprezentanţi ai tuturor partidelor politice, inclusiv din partidele istorice reînfiinţate. Cadre de nădejde ale Partidului Comunist Român (PCR) şi ale Securităţii s-au regăsit în leadership-ul tuturor patidelor politice de după 1990, indiferent de ideologia şi programele pe care le-au îmbrăţişat. Aceştia sunt beneficiarii prăbuşirii comunismului şi ai colapsului economic care a urmat. Moștenitorii PCR și ai Securității au privatizat activele economice comuniste din care au obținut profituri uriașe pe care ulterior le-au valorificat în afaceri cu statul, achiziția de mass-media (ziare, posturi de radio și TV), distrugerea unor partide istorice (PSDR, PNȚCD) și înființarea de partide noi care au preluat secvențe de discurs instigator la ură de inspirație naționalist-legionaroidă cu accente populiste, suveraniste, anti-occidentale.

Deşi s-au format profesional şi politic în acelaşi mediu sociopolitic, politicienii de după 1989 au avut atitudini diferite faţă de tranziţie. Unii au optat pentru o reformare lentă a economiei naţionale, clamând protecţie socială pentru oamenii afectaţi de restructurarea economică, în timp ce alţii au fost susţinători ai „terapiei de şoc” sau ai unui proces ceva mai accelerat de transformare a economiei şi a societăţii. Conflictul politic din decembrie 1989 s-a perpetuat şi manifestat sub forma unor dispute între anticomunişti versus neocomunişti, între reformatorii versus susţinătorii vechiului regim, între cei care se considerau proeuropeni versus alţii consideraţi naţionalişti, iar mai recent între progresiştii și globalişti versus adepţii suveranismului și naționalismului.

Aderarea la NATO, UE şi la spaţiul Schengen constituie singurele proiecte politice care au întrunit consensul elitelor politice de după 1990 şi care au reuşit să coaguleze societatea românească. Conflictul a reprezentat nota dominantă a politicii românești timp de trei decenii. În cel de-al doilea mandat al președintelui Klaus Iohannis, un duh al consensului animă principalele forțe politice din țară (PSD și PNL). Dar nu este vorba despre un elitism democratic, acea abordare politică consensuală în care actorii politici (politicieni și partide) convin să acționeze, la putere sau în opoziție, pentru consolidarea democrației, atât din punct de vedere normativ (norme, valori, principii, cutume democratice), cât și din punct de vedere praxiologic (aplicabilitate și eficiență). Încrederea cetățenilor în instituțiile democrației liberale este încă precară. Sondajele de opinie surprind adesea și nostalgia după comunism, explicabilă sociologic prin idealizarea trecutului comunist de o parte consistentă a persoanelor vârstnice, de perdanții tranziției, de cei care au suportat cu greu consecințele crizelor economice, inegalitățile de tot felul, polarizarea socială, având frica de schimbare.

Anul electoral 2024 găsește societatea românească confuză politic, conflictualizată, marcată de discrepanțe sociale și economice între mediul urban și cel rural, între populația rezidentă și populația migrată, între elitele conducătoare și marea masă a populației, care are un nivel de trai scăzut prin raportare la ceea ce se întâmplă în țările din Uniunea Europeană, dar mai ales în fostele țări comuniste cu care adesea ne comparăm. Față de momentul 1989, incontestabil, s-au schimbat multe lucruri, dar ceva, cumva, undeva rezistă la schimbare, nu dorește să se reformeze, să țină pasul cu ceea ce se întâmplă la nivel european. La anul vom intra în Schengen, curând vom adera la OECD și, oficial, vom deveni o țară dezvoltată, probabil vom scăpa și de regimul vizelor de călătorie în SUA. Cu toate acestea, pare că, o mână invizibilă, care mânuiește destine, relații, evenimente, și care se hrănește hulpav din beneficiile statutului euro-atlantic al țării, decide să ne modernizăm pe alocuri, fără să ne dezvoltăm unitar. Suntem cum am fost și vom fi cum suntem…

Ciprian Iftimoaei este conferențiar universitar doctor în cadrul Facultății de Științe Politice și Administrative, Universitatea „Petre Andrei” din Iași

Publicitate și alte recomandări video