Accidentul care i-a produs răni grave la nivelul capului şi i-a afectat plămânii (va face în 2018 un transplant de plămâni, cu un an înainte de a muri) s-a produs în 1976, cu ocazia Marelui Premiu al Germaniei, desfăşurat la Nürburgring, atunci când Lauda era pilotul echipei Ferrari, alături de Clay Regazzoni. Ca o ironie a sorţii, cu o săptămână înainte de cursă, Lauda semnalase unele aspecte grave legate de siguranţa traseului. Dar mesajul său nu a produs efecte! La 1 august 1976, la al doilea tur de circuit, monopostul lui Lauda se izbeşte de un terasament şi ia foc (astăzi astfel de evenimente sunt extrem de rare, accidentul produs în 2020 pe circuitul de la Bahrain în care maşina Haas a lui Romain Grosjean se rupe în două şi ia foc, s-a produs la 30 de ani de la un eveniment similar). Lauda suferă arsuri puternice la nivelul ochilor, urechilor şi scalpului, deoarece casca i-a căzut în timpul accidentului, şi numai o parte din cagula din material ignifug i-a protejat faţa. Tot restul vieţii va purta o şapcă pe cap, cu însemnele diverşilor sponsori. După 42 de zile de la accident, Lauda revenea pe circuitele de Formula 1, cu bandajele capului sângerânde, ceea ce l-a determinat pe un alt mare pilot, Jackie Stewart, să spună că „Revenirea sa după accident a fost cel mai mare act de curaj la care am asistat vreodată”.

Era o perioadă în care Formula 1 era o competiţie foarte periculoasă, departe de standardele de siguranţă de acum (unii spun că acum este pe cât de sigură, pe atât de plicticoasă, dar are, totuşi, aproape un miliard de telespectatori). Unul dintre cele mai mari pericole ale curselor auto era legat de incendiile produse în urma accidentelor (oricum, protecţia împotriva incendiilor este o preocupare a omului încă de când acesta a descoperit focul!). Bineînţeles că, în afară de piloţii de Formula 1 şi de curse în general, mai erau expuşi focului un număr uriaş de pompieri sau militari. Problema era aceea a inventării unui material care să reziste la temperaturi înalte şi la flăcări, care să asigure o izolare termică a corpului uman, să prezinte posibilitatea transferului către exterior a căldurii şi transpiraţiei corpului uman (bineînţeles, în absenţa incendiului), să permită o mişcare cât mai comodă a corpului etc.

Problema a fost rezolvată de către chimistul scoţian Wilfred Sweeny (1926-2011). Era pasionat de ştiinţă încă din copilărie, primind de Căciun cadouri precum seturi pentru experienţe de chimie, fiind pasionat şi de cerneluri invizibile (pe astea un elev le-ar folosi în diverse scopuri, dar să nu fabulăm mai mult decât este nevoie). Sweeny a urmat cursurile Universităţii din Glasgow, obţinând licenţa în 1946 şi un doctorat în chimie în 1950. A lucrat mai întâi în Marea Britanie, apoi, din 1953, Sweeny s-a angajat la DuPont, în Laboratorul de inginerie textilă al companiei. Aici, el şi echipa sa au găsit o modalitate de a face un produs cu greutate moleculară mare care să aibă proprietăţi termice şi neinflamabile remarcabile. Aşa a apărut Nomex, în 1960, care este numele de marcă pentru un material textil rezistent la căldură şi la flacără fabricat de compania DuPont. Din punct de vedere tehnic, se numeşte polimer sintetic de poliamidă aromatică (în brevetul original Nomex se numeşte „policarbonamidă”). Poliamidele aromatice precum Nomex sunt adesea numite, pe scurt, aramide.

Care este secretul Nomex? Fibrele de aramidă se umflă şi devin mai groase, atunci când sunt expuse la flăcări. Această expandare a fibrelor face ca să se obţină o barieră de protecţie între purtător şi flacără. Şi chiar dacă Nomex arde sub acţiunea directă a unei flăcări, de îndată ce aceasta este îndepărtată, materialul nu mai arde, datorită felului în care Nomex este ţesut atât de gros şi strâns.

Nomex a venit la timp! Începea era spaţială şi cursele auto deveneau din ce în ce mai periculoase! Din 1959, în Statele Unite, toţi concurenţii Indy 500 erau obligaţi să poarte costume ignifuge. Din 1963 Federaţia Internaţională de Automobilism (FIA) a impus utilizarea de costume ignifuge pentru piloţii de Formula 1. Utilizarea Nomex în cursele auto s-a făcut, pentru prima oară, în cursele Indianapolis 500. Acest fapt a fost posibil după ce, în 1966, astronautul Pete Conrad (1930-1999), al treilea om pe Lună cu Apollo 12, i-a prezentat lui Bill Simpson, un producător american de sisteme de siguranţă auto, materialul Nomex folosit la confecţionarea costumelor spaţiale. Ca urmare, din 1967, aproape toţi concurenţii Indy purtau Nomex. În 1975, FIA a introdus standardul pentru costume ignifuge. În 1979, Niki Lauda, Mario Andretti şi Carlos Reutemann au început să piloteze în costume ignifuge multistrat după specificaţii NASA.

„M-am săturat de condus pe circuit”, spunea Lauda în 1979 (va reveni totuşi în Formula 1 şi va deveni, iarăşi, campion, în 1984). Peste 20 de ani, în 1999, va interpreta un rol episodic în filmul Screw Loose (Ţicniţii), în care eroii principali, interpretaţi de către Ezio Greggio şi Mel Brooks, la un anumit moment al acţiunii filmului, se urcă grăbiţi într-un taxi pentru a scăpa de nişte urmăritori. Urmează o cursă nebună, cu derapaje controlate şi cu depăşiri la limită, la sfârşitul căreia, cei doi eroi, consternaţi de faptul că încă se mai află în viaţă, îi spun taximetristului, cu ultimile resurse de energie: - Conduci precum Niki Lauda!!! La care taximetristul se întoarce şi le spune: - Chiar sunt Niki Lauda! (da, era chiar el!) - Şi atunci de ce eşti şofer de taxi? - Pentru că este mult mai palpitant să fii şofer de taxi pe Coasta de Azur decât pilot de Formula 1! Se pare că avea dreptate! Cel puţin la noi, pe unele şosele, se potriveşte!

Prof. univ. dr. ing. Neculai Eugen Seghedin este cadru didactic şi prorector responsabil cu activitatea didactică la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi