Nopti albe la malul marii

Pe neasteptate, incepu sa bata vintul. Prima rafala, ne izbi in fata, incilcindu-ne parul si barbile. Vibrind puternic, camasile ni se umflara ca niste pinze de corabii. Aveam senzatia ca, daca ne-am fi intins bratele in cruce, ne-am fi putut lua zborul de pe tarm. Era, desigur, doar o senzatie. Trupurile ne erau prea grele pentru a disparea in vint. Marea deveni si ea mai agitata. Valurile loveau cu putere stincile pe care ne-asezaseram. "Intotdeauna se intimpla astfel, spuse Dohi, continind sa stea la locul lui. Din senin se stirneste furtuna si marea inghite in adincul sau fiecare rind…". Distingeam in intunecimea noptii valurile care se ridicau si coborau lovindu-se de barci. Ne-am scos din buzunar sticla de coniac si am tras cite un git. Scrutind intunericul, vedeam cum literele fosforescente se lipeau intre ele, capatind contururi ciudate. Pe moment, am avut impresia ca, in tulburarea lor, valurile scoteau la suprafata scene pictate pe niste vitralii intunecate… "E Blake, murmura Dohi, William Blake…". M-am dezbracat repede si m-ar aruncat in valuri, cu gindul sa-mi tavalesc trupul pacatos prin aceste frumuseti, desprinse dintr-o alta lume…
Apa era neasteptat de calda. N-am indraznit totusi sa ma avint in larg. Cind am revenit la tarm, tot spatele imi era acoperit de licurici de mare. "Nu se vede nici un desen?", l-am intrebat pe Dohi. Poetul clatina din cap ca nu. "Iluzie optica", facu el.  "Am impresia ca azi am intrecut masura…". Intr-adevar, ne cinstiseram cam mult, amestecind bauturile. Aveam acum, cum se spune, o imaginatie destul de debordanta. Mai tin minte ca, la un moment dat, am vazut in mare chipul unui profet, cu barba incilcita in Psalmii lui David. Un chip imens, ce se latea mereu, clatinindu-se in valuri. Pe plaja, carbunii fumegau, aducind spre noi miros de mititei, amestecat cu cel de peste. Dohi trase inca o dusca din sticla inceputa, abandonind-o linga pietre. "Stokholmul, incepu el, e un oras apasator, care-ti tulbura simturile. Noptile prelungite, luna aruncata sus pe cer, stincile si intinderea nesfirsita a apei, te imping uneori la ginduri negre. Marturisesc ca am ajuns deseori, aproape fara motiv, in pragul sinuciderii. Cind trec prin astfel de stari, simt nevoia sa ies din casa si sa ma plimb pe malul Golfului Riddarfjarden. Multimea de cafenele luminate, amenajate pe bordul yahturilor, creeaza impresia de intimitate. De obicei, aleg o masa mai retrasa si stau in fata unui grog pina dimineata. Intr-una din aceste escapade, am facut cunostinta cu Igmar Kungsholmen. L-am intilnit pe chei, la revarsatul zorilor. M-a impresionat statura lui inalta, parul alb, fata uscativa, brazdata de un paienjenis de riduri ascutite, pelerina lunga si palaria desprinsa parca din garderoba altor vremuri. Se plimba la pas militaresc pe chei, insotit de un dog german scheletic, care il urma ridicindu-si solemn labele, de parca ar fi participat la o parada. Intreaga sa faptura iti inspira, deopotriva, teama si admiratie. Starea confuza in care eram dupa o noapte alba m-a indemnat sa merg in urma lui, studiindu-i gesturile. Miscarea aceasta am facut-o, cumva, inconstient. Il urmaream fara sa-mi dau seama de ce fac acest lucru. Batrinul ajunse la parapet si atunci am avut senzatia (repet, ma aflam intr-o stare depresiva si aveam, probabil, tendinta sa transfer sentimentele mele asupra altuia) ca se va arunca in gol, asa ca m-am repezit sa-l prind. Auzindu-mi pasii precipitati, batrinul se intoarse brusc, desfacindu-si brate in laturi. Executind parca o miscare sacadata, de parca ar fi fost compus din scripeti, dogul ce-l insotea scoase un latrat lugubru. Pe moment, m-au cuprins fiorii. Cu fruntea numai riduri si parul alb trepidind in vint, batrinul facu un pas spre mine. L-am privit cu atentie. Parea mult mai in virsta decit mi-am putut imagina urmarindu-i silueta. Pielea fetei lui era ca un palimpsest mincat de cariile vremii. Sau mai degraba ca o moneda veche de argint, cazuta intr-un pahar de ceai. Nasu-i acvilin se indrepta cu semetie asupra mea. Nu ma asteptam ca lucrurile sa ia o astfel de intorsatura. Stateam acum in fata lui, fara sa scot un cuvint. Batrinul ma privi de sus in jos. Usor, usor, pe fata lui aparu un zimbet. Ca la comanda, ciinele tacu. "Ei, ce faci, tinere, pe aici?", mi se adresa el in suedeza. "Nu-i asa ca vremea-i numai buna pentr-o promenada matinala?". Am raspuns afirmativ. "Pai, atunci, cum crezi ca cineva s-ar putea sa fie bintuit de ginduri negre la o astfel de ora?". Vazind ca tac, batrinul mai facu un pas spre mine, punindu-mi mina pe umar. Aproape ca nu i-am simtit greutatea si totusi trupul meu fu strabatut de un fior rece. "Numele meu e Igmar. Igmar Kungsholmen. Am venit aici sa ma reculeg, nu sa ma arunc in mare. Sint prea batrin acum pentru a face asta…". Taceam. Asa ca batrinul spuse: "Cum crezi ca as fi putut sa ma sinucid, odata ce aveam ciinele cu mine?". "Imi cer scuze daca v-am suparat cu ceva. Nu-mi dau nici eu prea bine seama de ce v-am urmarit…". "Sint obisnuit cu asta, spuse el. In fiecare zi cind ies pe chei, apare cite un necunoscut care… vrea sa ma salveze… Uneori chiar si ciinele acesta, care imi cunoaste tabieturile, e patruns de acelasi sentiment… L-ati auzit cum face? De tentatia aceasta am scapat de mult. De altfel,  sinuciderea e o povara mult mai grea decit orice suferinta… Daca aveti cumva de gind – ma atinti el cu privirea -, sa apelati, in momentele de cumpana, la astfel de deznodamint, atunci va sfatuiesc sa va abtineti. Suferinta e un datum. De ea nu poti scapa nici dincolo de mormint…". N-am indraznit sa-l contrazic. La drept vorbind, nu stiam ce sa-i raspund. Dialogul sau parea sa fie un ecou al gindurilor mele macinate indelung in acea noapte petrecuta in fata unui pahar de grog. "Probabil va intrebati pe ce ma bazez cind afirm asta? Pe ce altceva decit pe propria mea experienta. Ce-i drept, nu sint strain nici de teoriile si ultimele descoperiri in domeniul biologiei submoleculare si al chimiei cuantice. Nici de anumite speculatii privind structura vidului… Ca medic, am avut si astfel de preocupari. Spuneam ca suferinta e un datum si ca omul nu poate scapa de destinul sau nici in mormint… Nimic nu se opreste aici. Timpul pe care ar fi trebuit sa-l traim aici continua si dincolo. ADN-ul e ca un orologiu. Nu-ti poti pune capat zilelor atirnindu-ti streangul de git sau tragindu-ti un glonte in gura. Moartea, daca as putea spune astfel, e doar o iluzie. Evenimentele care ar fi trebuit sa se desfasoare in viata ta iau un alt curs. Se desfasoara undeva in alta parte. Am sa va spun un fapt. In cazul mortii naturale, aura in care e infasurat cadavrul persista citeva zile. Apoi dispare, nu se stie unde. Nimic nu se pierde, totul se transforma. In ce se transforma energia sufletului dupa moartea noastra, nu stim. Cert este ca se transforma in ceva. Se evapora in vid. Odata cu aceeasta disparitie se implineste si o parte din destin. In cazul sinucigasilor, s-a observat ca energia persista luni si ani de zile. Omul a putrezit, dar n-a putrezit, ma intelegeti, si aura. Doar ca s-a schimbat spectrul. Ei bine, faptul acesta m-a pus pe ginduri. Destinul trebuie implinit aici, cu orice risc. Dincolo de mormint, suferinta e cu mult mai mare…". Parca aprobindu-l, dogul sau batrin il acompanie cu un urlet…

Publicitate și alte recomandări video