Când unii politicieni ajung la ananghie, eventual penală, devin evlavioși și-l descoperă, brusc, pe Dumnezeu. Când alții ajung în impas politic, devin brusc consensuali și descoperă, tot brusc, ”proiectul de țară”. De fapt, vor o mare coaliție prietenească de partide și nu competiție politică pe bune. Vor un blat generalizat și binecuvântat de Interesul Național.

Vorbele acestea, ”proiect de țară”, sună pompos, dar nu exprimă nimic, căci ”proiectul de țară” se cere a fi, întotdeauna, găsit. Și cum este de negăsit sau nu se doreste a fi găsit, ”proiectul de țară” se transformă în propagandă. Altfel spus, te refugiezi într-o vorbă mare când constați că micile vorbe cu care încerci să păcălești zi de zi nu mai țin.

Proiect de țară, deducem, că înseamnă ceva generos, plin de fior patriotic și de inteligență, cu care toată lumea este de acord. Proiectul de țară este ceva în care crede tot poporul, pentru care lucrează toată suflarea și în numele căreia facem tot ce trebuie. Ideile cheie ar fi: ”efort colectiv”, ”unitate în cuget și-n simțiri”. Simțiți dvs că s-ar întâmpla aşa ceva la noi? Ba chiar ne apuca râsul de câte ori auzim pe câte unul cum își înfoaie pieptul spunând, preocupat, că ”avem nevoie de un proiect de țară”.

Să ne lămurim: momentele în care întreaga societate, de la șef de stat la ultimul cetățean mai degrabă dezinteresat de politică, recunoaște ceva ce s-ar putea numi ”proiect de țară”  sunt cu totul excepționale. În războaie, de pildă, când toți membrii unei națiuni își doresc victoria. Sau în momente de cumpănă istorică, cum am cunoscut și noi. În fine, sunt citate drept ”proiecte de țară” cu succes bifate de România aderarea la NATO și integrarea în UE. Poate e corect! Doar că salturi de acest gen se întâmplă o dată la o sută de ani în destinul unei țări ca România. Să vrei să se întâmple în fiecare sesiune parlamentară e cam mult.

Eu cred că o țară normală nu are nevoie de un ”proiect de țară”. Sau, dacă vreți,  proiectul ei de țară este să fie normală și atât. Pe de o parte, normalitatea presupune predictibilitate și respect în raport cu proprii cetățeni. Pe de altă parte, normalitatea presupune o politică coerentă si astfel normalitatea s-ar simti imediat și în afaceri; și în educație; și în justiție; și în sănătate; și în asistență socială; și în cultură.

O țară normală își veghează prosperitatea și siguranța cu naturalețe, cu prudență, cu profesionalism, ceea ce presupune că acceptă și chiar cultivă divergențele de idei. Inevitabil, unii vor la dreapta, alții vor la stânga și… destul de  mulți, din câte se observă, vor să stea pe loc.
Ce-i lipsește României să fie o țară modernă? Mai mult ca sigur îi lipseşte educația. Atât timp cât peste 40% dintre tineri sunt analfabeţi funcţionali, adică ştiu să scrie sau să citească, dar nu înţeleg noţiunile învăţate, ar trebui să-i îngrijoreze pe cei care pun pe hârtie mult-aşteptatul proiect de ţară. Eu cred că primul capitol al proiectului trebuie să se intituleze: Normalitatea!

Ing.dr.ec Traian Dobre