
E mai simplu, mult mai comod să dai vina pe soartă, pe planete, pe zodia în care te-ai născut, decât să lucrezi cu punctele tale slabe, asta ar presupune să ridici multe întrebări legate de tine, de ceea ce îți dorești cu adevărat, de ceea ce ești capabil să realizezi și nu întotdeauna ești dispus să găsești și răspunsurile care te privesc. Ești mulțumit că ai găsit doar vinovatul – soarta, musca, viața, vecinul, Dumnezeu, un vinovat care a făcut deja pact cu propria ta conștiință în care tu ești singurul absent.
Conștiința este sanctuarul omului și nucleul cel mai tainic unde omul se află singur cu Dumnezeu. Cu cât prevalează conștiința, cu atât omul evită arbitrariul și caută să se conformeze normelor obiective ale moralității. Totuși, conștiinței i se întâmplă să rătăcească în ignoranță, fără a-și pierde, prin aceasta, demnitatea. Acest lucru nu se poate spune, însă, atunci când conștiința e orbită de obișnuința păcatului. Extrapolând declarația Conciliului Vaticanului din 1965, de care am făcut uz, menționând pasajul care privește demnitatea conștiinței, să arăți lumii că ești mai nefericit decât ești cu adevărat, să te plângi permanent de viață, când viața îți oferă atâtea oportunități, iar tu nu alegi nici una dintre ele, este cazuistica unei persoane nereușite pe toate planurile, lipsită de demnitatea propriei sale conștiințe. „Sunt ghinionistă, îmi merge prost, orice aș face”, veți auzi uneori. „Altele au parte de succes, eu nu am avut niciodată parte și nici nu voi avea!”, „Când s-a împărțit norocul, eu nu eram de față!” Justificându-ne pe noi înșine în ochii celorlalți pentru letargia în care ne complacem, în acest mod, suntem îndreptațiți în ochii noștri. Lenea gândirii, nepăsarea, lipsa inițiativei – păcatul de care se vorbește în Gaudium et spes – încep a avea un sens pentru unii. Prezentăm faptele ca și cum alții au obținut totul cu ușurință, fără constrângere și efort, fără muncă, de parcă ar fi fost iubiții sorții și „aleșii” lui Dumnezeu. Și apoi, dincolo de gloria celorlalți, apare o fundatură. A noastră, bineînțeles, răniții sorții. Intențiile și scopurile nu sunt justificate prin mijloace, viitorul este neclar și înfricoșător, prezentul este gri-negru și fără speranță. Și nu întreprindem nimic, ne mulțumim cu atât, fiindcă „asta ni s-a dat”. Și sensul dezinteresului față de noi e justificat prin sintagma „ne ducem crucea”. O cruce pe care nu ne-a oferit-o nimeni, noi singuri am ales-o să o purtăm prin lume și care nu are nici o legătură cu niciun Dumnezeu. Desigur, nici cu conștiința sau demnitatea acesteia.
Mi-am amintit, scriind aceste rânduri, o poveste despre oul lui Columb, o poveste care multora le este cunoscută. După ce au descoperit America, Columb și camarazii săi au petrecut la o serată dedicată acestui eveniment. Unul dintre invitați, după ce a băut destul de mult, a început să-i reproșeze lui Columb că își atribuie o reușită nemeritată, în fond, orice navigator ar fi putut descoperi America. „Succesul acesta îl putea avea oricine, ești doar un norocos al sorții” , i-ar fi spus acesta răutăcios. Columb nu i-a răspuns pe loc, a luat un ou fiert dintr-o farfurie spunând tuturor: „Prieteni, mi se reproșează faptul că noul continent pe care l-am descoperit nu ar fi fost greu de găsit pentru niciun alt navigator. Dacă credeți că soarta a făcut ca eu să fiu norocosul, că soarta este singura care ne determină viața și reușita, atunci vă rog pe toți să încercați soarta, făcând acest ou să nu se mai rostogolească pe masă!” Invitații serii, râzând, au încercat să pună oul pe masă, dar nu au reușit, oul se rostologolea de fiecare dată. Atunci, invitatul invidios a exclamat: „Dar tu, Columb, poți să pui oul să nu se mai rostogolească?” Columb a luat oul, l-a lovit cu o lingură și a pus oul pe coaja crăpată. Succesul e doar o chestiune care ține de gândire, de analiză și introspecție, de implicare, de motivație. Și, mai ales, de conștiință.
Sindromul Loser este un fenomen psihologic în care persoana devine fixată pe deficiențele și eșecurile sale, ignorând punctele sale forte și realizările. Își subestimează abilitățile, potențialul, ezită să-și asume responsabilitatea pentru ceea ce trăiește, pentru greșelile pe care le face, învinuind alte persoane sau lucruri pentru toate eșecurile ei. Vacanțele loserului vor eșua la primul băzâit al unei muște, musca i-a stricat vacanța, de aceea s-a întors obosit la muncă și nu dă randament. Nu s-a căsătorit, prima întâlnire cu cea mai frumoasă femeie din sat a dat greș, de vină a fost zgomotul din crâșma unde a invitat-o la o țuică. Nu și-a cumpărat o mașină, l-a blestemat, cu siguranță, mătușa care era rea de gură. Nu a avut un serviciu bun, cum să-l aibă dacă el n-are pile și relații? Iar numărul de întâmplări tragice, cum sunt cele menționate și pe care le-am întâlnit în practica mea, îl va face pe om să se întrebe: ce este tot ceea ce el trăiește – soarta crudă dată prin naștere doar lui sau viața sa care atrage aceste necazuri ca un magnet? Are ceva de ispășit, plătește vreun păcat strămoșesc? Oricum ar fi, există o problemă și trebuie rezolvată cumva, își spun. Se scufundă în amintirile din copilărie, căutând rădăcina tuturor necazurilor și nenorocirilor și, după ce a găsit-o sub forma unui copil timid și cuminte căruia băieții răi îi smulg ghiozdanul și îl aruncă peste gardul școlii, încearcă să înlocuiască copilul interior cu un super-erou care îi fugărește pe băieți și bagă spaima în ei. Pentru moment, ar dori să devină favoritul norocului și să-și imagineze cum îl ia norocul de mână din curtea școlii și se duce cu el mai departe în viață, dar nu o face nici măcar cu gândul. Ce sens are? „În realitate, sunt un ghinionist”, va spune. „Așa m-am născut, nu toți au o soartă bună.” Putem admite faptul că doar un anumit mod de gândire și aceleași moduri de a reacționa la anumite situații duc la o serie invariabilă de nenorociri care pândesc ființa umană la fiecare pas. Văzând o băltoacă în fața ei, o persoană cu sindromul Loser va ofta: ei bine, acum va avea din nou ghinion și cu siguranță va călca în ea, își va murdări pantalonii sau chiar va aluneca și își va sparge capul. Și va adăuga această nouă problemă la colecția sa de eșecuri, pentru că va alege, firește, să calce tot prin baltă, în loc să o ocolească, ca ceilalți trecători. Se pare că pentru astfel de oameni eșecul este doar o altă confirmare că viața le-a jucat mereu feste, că Dumnezeu e nedrept cu ei, o confirmare care se întărește și crește pe măsură ce necazurile de acest fel se acumulează. Programul „sunt teribil de ghinionist” este înregistrat, treptat, odată cu fiecare eșec acumulat, în subconștient, ca pe bandă. Apare, odată cu instalarea și derularea programului, acceptarea umilă a tuturor necazurilor, aidoma măgarului Eeyore care spunea „M-am născut așa, nu se poate face nimic în privința asta”, însoțit de suspine și lacrimi. Se pare că astfel de oameni ajung să se expună voluntar la toate loviturile vieții și, chiar și având alte opțiuni, vor alege tot pe cele mai rele, probate deja. Lucrul periculos la sindromul perdantului este că, de fapt, funcționează. Dar nu pentru că te afli în punctul orb al norocului, ci pentru că te convingi că ești posesorul ghinionului cronic și nu mai faci eforturi să scapi de el.
Justificările pentru acțiunile noastre, atât pentru ceilalți, cât și pentru noi înșine, sunt primele care ne vin în minte atunci când ceva nu funcționează pentru noi. Acesta este un fenomen natural, pentru că egoul nostru caută mereu un vinovat, dar nu pe noi înșine, care suntem atât de buni, capabili, deștepți și interesanți, ci pe alții. E mai comod așa. Dar scuzele au un dezavantaj semnificativ: nu ne oferă mentalitatea și capacitatea de a schimba situația, de a ne schimba pe noi înșine astfel încât să devenim și mai buni. Iar unii preferă să se complacă în situația în care se află, acceptând, prin justificări, totul așa cum este.
Scuzele ne calmează psihicul, ne spunem că totul este în regulă, asta s-a întâmplat din anumite motive, fie că am luat o decizie pe baza unor considerente, fie factori externi ne-au influențat și ne-au împiedicat să facem totul bine. De obicei, așa ne manifestăm, dar vedeți vreo contradicție aici? Dacă te consideri corect, dacă te iubești și nu consideri că ai acționat greșit, de ce să te scuzi, de ce să explici altora ce ai făcut? Aici egoul nostru intră în conflict cu incertitudinea noastră, care poate explica de fapt toate scuzele noastre, pentru că am început să ne îndoim de noi înșine și, prin urmare, ne convingem că totul este în regulă cu noi.
Există, credem noi, două motive principale pentru stima de sine scăzută: compararea cu alți oameni și ineficiența personală, atunci când faci ceva pentru a obține ceva de care ai nevoie, dar nu reușești, nu-ți împlinești dorințele, motiv pentru care să începi să gândești greșit despre tine, să-ți subjugi abilitățile și să-ți pierzi încrederea în capacitatea de a obține ceva. Aceste două motive afectează cel mai adesea stima de sine a unei persoane. Firește, așa cum probabil spuneți, sunt mai multe, dar noi considerăm că acestea sunt cele mai importante. De ce ne comparăm cu ceilalți? Facem asta pentru că nu avem alt criteriu de evaluare a propriilor abilități și a valorilor de sine. Ne uităm în continuare în jur, la alți oameni, pentru a înțelege cum merg lucrurile pentru ei, ce au realizat, dacă au mai mult sau mai puțin succes decât noi. Pentru că mental suntem mereu în competiție cu ceilalți oameni pentru orice și, prin urmare, suntem nevoiți să ne comparăm cu ei pentru a ne evalua corect propriile noastre puncte forte. Totul se face prin comparație și acest fapt ne ajută să ne cunoaștem pe noi înșine. În mod instinctiv, înțelegem că cei care sunt mai buni decât noi în ceva, care sunt mai productivi, eficienți, mai puternici, din punct de vedere al evoluției, au șanse mai mari de supraviețuire decât noi. Prin urmare, superioritatea altcuiva nu ne dă niciodată pace. Ei vor supraviețui, noi nu, ne spunem. Simțim inevitabil disconfort atunci când cineva are mai mult succes decât noi, chiar dacă noi înșine ne descurcăm bine. Stima de sine încă suferă atunci când vedem pe cineva mai bun decât noi. Singura problemă nu e competiția, ea este necesară pentru evoluție, ci este cum trăim fiecare dintre noi acest sentiment. Unii oameni se străduiesc să-i depășească pe alții pentru a se simți mai bine, în timp ce alții renunță și se resemnează cu soarta lor, de a fi cei mai slabi. Și acest lucru nu-l pun pe socoteala stimei lor scăzute de sine, nici pe dezinteresul lor, nici pe lenea gândirii, nici pe neasumarea responsabilităților și faptelor lor, ci pe nenorocul, ghinionul care îi pândesc la fiecare pas.
Ceea ce verifică eficiența sau ineficacitatea personală, aceasta depinde adesea într-o măsură sau alta de alte persoane pe care le întâlnim în viață. Unele succese depind doar de noi, de deciziile și acțiunile noastre. Dar, atunci când cineva eșuează, nu numai că ajunge la concluzia că el însuși nu este suficient de bun pentru a avea succes și că altcineva face același lucru mai bine decât el, ci și că a eșuat fiindcă celălalt s-a opus succesului său. Adică, vorba aceia, i-a vrut răul. Eșecul său este adesea, ar spune el, succesul altcuiva. Pentru a realiza ceva, el trebuie să depășească rezistența altor oameni. Și, prin urmare, problema stimei de sine cauzată de ineficiența personală se rezumă, în opinia lor, adesea la problema concurenței dintre oameni. Unii au pierdut și alții au câștigat. Nimeni nu vrea să fie omega, toată lumea vrea să fie alfa. Când ești omega, alfa e vinovat pentru tot ce ți se întâmplă, desigur.
Un factor și mai distructiv pentru stima noastră de sine este autosugestia negativă, în care ne înjosim, de fapt, atât în ochii noștri, cât și în ochii celor din jur. Oamenii fac adesea acest lucru pentru a-și justifica eșecurile, lenea, fricile sau din dorința de a fi compătimiți, fiindcă astfel pot pune presiune pentru a obține ajutor și concesii de la alții. La urma urmei, cui nu i-ar fi milă de o persoană slabă care cere ajutor? Și așa, odată ce beneficiezi de milă din partea celor din jur, deja starea caracteristică persoanelor cu stima de sine scăzută devine norma pentru tine. Te obișnuiești cu acest rol. Te pregătești pentru rolul unei victime, rolul unei persoane slabe, care merită mai multă atenție decât ceilalți. Dacă ai călcat în mod expres în baltă, deși puteai s-o ocolești, și ai alunecat pe o pietricică și ți-ai spart capul meriți, nu-i așa?, compătimirea celor din jur. Și acest lucru îl repeți sistematic. Dacă primești ajutor permanent din partea comunității, nu vei mai avea de ce să cauți un loc de muncă, e mai convenabil așa, doar să primești. Această atitudine față de sine ca victimă, ca persoană slabă și dependentă care este inferioară celorlalți devine un obicei din care persoana va avea de câștigat. Și astfel preferă să corespundă unei persoane cu stima de sine scăzută, cu toate atuurile sale inerente – indecizie, pasivitate, frică, conformitate, nepăsare. Într-un cuvânt, tot ceea ce o persoană nu-i place la sine, ceea ce e numită slăbiciune, devine parte din caracterul său, pentru că s-a convins că este mai bine să fii mai rău, mai leneș, mai prost decât alții dând, firește, vina pe viață și destin. „Normal că eu nu am bani, va spune, n-am avut norocul sau soarta lui X și nici nu voi avea!” Este mai ușor să trăiești în acest fel – nu trebuie să faci nimic, nu trebuie să repari nimic, pentru că nimic nu poate fi reparat. Sunt cine sunt, dacă ceva nu îmi merge, înseamnă că nu mi-a fost dat să am, să reușesc, să fiu fericit, înseamnă că sunt astfel de persoană din naștere, că așa a vrut Dumnezeu. Ei, alții, s-au născut puternici, plin de succes, le-a băgat Dumnezeu în traistă, dar eu sunt un învins, un loser, o victimă nedreaptă a sorții. Stima de sine a unei persoane scade tocmai din cauza unor astfel de gânduri în spatele cărora preferă să se ascundă pentru că este mult mai convenabil pentru ea. Restul necesită efort, implicare, dăruire, gândire, evoluție și timp, iar ea nu mai are resurse pentru acestea. Oricum, nu și le dorește.
Există multiple situații când percepția noastră despre noi înșine și despre lumea din jurul nostru este distorsionată de alții în mod deliberat. Le vom menționa și pe acestea, cu anumite nuanțe. Interesul personal egoist, narcisismul, dorința de a fi mai puternic, de a-i face pe alții slabi, este ceea ce îi obligă pe unii oameni să determine scăderea stimei de sine a unei persoane prin suprimarea ambițiilor sale. Fiindcă, nu-i așa?, cei slabi sunt întotdeauna mai ușor de gestionat, mai ușor de manipulat. De exemplu, soților necinstiți le place să facă acest lucru – să subjuge partenerul pentru a câștiga putere asupra lui și apoi să o folosească în propriile lor interese personale. Odată ce ai pus jos stima de sine a unei femei, probabilitatea ca ea să plece din relația cu tine pentru altcineva dacă o tratezi prost va scădea semnificativ. O femeie cu stimă de sine scăzută devine cea care te va tolera, oricât de groaznic ai fi într-o relație. „Ce să fac, veți auzi resemnarea, Dumnezeu mi-a dat bărbatul acesta, așa e soarta mea, trebuie să sufăr până la moarte!” Stima de sine scăzută la bărbați este adesea o consecință a faptului că aceștia converg cu femei opresive, agresive și chiar infantile, care în diverse moduri îi transformă în servitorii lor, în detrimentul cărora ele își vor satisface dorințele. O femeie critică, infantilă își slăbește în mod constant bărbatul, inclusiv în public, pentru a-i arăta lui și lumii că este un individ nedemn de a avea un partener. Înșelat, umilit, batjocorit sistematic, individul va spune: „N-am avut noroc ca alții, nu merit dragostea nimănui!” Și, bineînțeles, că Dumnezeu va purta toată vina pentru eșecul său sentimental, iar el se va complace în ceea ce trăiește.
În mod obișnuit, comportamentul perdanților începe să se dezvolte atunci când așa-numita „linie neagră” din viața unei persoane se prelungește cu fiecare acțiune eșuată, degenerând într-un resentiment profund, care, ca și arsurile la stomac, nu numai că te împiedică să dormi liniștit noaptea, ci și să-ți vezi, la un mod hiperbolizat, propriile tale neajunsuri. E mai simplu, mult mai comod să dai vina pe soartă, pe planete, pe zodia în care te-ai născut, decât să lucrezi cu punctele tale slabe, asta ar presupune să ridici multe întrebări legate de tine, de ceea ce îți dorești cu adevărat, de ceea ce ești capabil să realizezi și nu întotdeauna ești dispus să găsești și răspunsurile care te privesc. Ești mulțumit că ai găsit doar vinovatul – soarta, musca, viața, vecinul, Dumnezeu, un vinovat care a făcut deja pact cu propria ta conștiință în care tu ești singurul absent.
Cristina Danilov este psiholog și scriitor
Publicitate și alte recomandări video