Nostalgii urbane

Ȋntr-un oraş de cultură se citeşte mult, cărţile au căile lor, misterioase, de a ajunge la cititori. Pe strada Lăpuşneanu sunt multe chioşcuri de carte ceva mai veche unde, pe vreme bună, poţi zăbovi. Anticarii te aşteaptă cu interes. Deseori poţi fi surprins, cum am fost eu când am descoperit o cărţulie dintr-o colecţie veche a editurii Meridiane, „Monumentele patriei noastre”, cu titlul „Monumentele de arhitectură din Iaşi”, scrisă de fostul meu profesor de istorie a arhitecturii, Gheorghe Curinschi şi apărută ȋn anul 1967. Cine mai are astăzi ochi pentru astfel de cărţi? Mă ȋntreabă proprietara chioşcului.

Am avut parte de o dublă surpriză. O dată prin reȋntâlnirea cu profesorul care făcea din istoria arhitecturii un spectacol puţin superficial, dar apreciat de majoritatea studenţilor şi ȋncă o dată de faptul că acest profesor a fost un bun cunoscător al Iaşului. Ȋn acelaşi timp ideea că un arhitect din Bucureşti a scris cărţi bune despre oraşul nostru, ȋn timp ce arhitecţii locali, ȋn ciuda existenţei unei facultăţi de arhitectură, nu au realizat nimic semnificativ ȋn domeniu, m-a ȋntristat… Adevărul e că oraşul nostru merită ȋnţeles, iubit, ȋntrucât este un izvor nesecat de ȋnvăţăminte.

Evident, am cumpărat, am răsfoit cu emoţie cartea profesorului Curinschi, cu mult text despre istoria Iaşului, dar şi ilustraţii de epocă, adică fotografii făcute acum cincizeci şi cinci de ani. Viziunea de bază, cu o nefericită carieră ȋn modul de a privi oraşul, pune accentul pe clădirile monument ca individualităţi scoase din context. Ea face din Iaşi o sumă de ctitorii voievodale şi boiereşti, biserici şi palate, iar nu un ansamblu cu imagine şi siluetă cu totul speciale ȋn civilizaţia urbană românească.

Nu este o atitudine singulară. Prin urmare s-a produs un fenomen ciudat. Deşi valoarea ansamblului urban a prevalat ȋn raport cu fiecare monument ȋn parte, tocmai această valoare a fost negată cu perseverenţă ȋn dezvoltarea Iaşului de atunci până azi şi va continua şi mâine, cu specificaţia că prea multe rele nu mai pot fi adăugate devreme ce, ceea ce era cu adevărat important, a fost iremediabil pierdut.

Ȋn cartea profesorului se văd deja intervenţiile ample ȋn ţesutul oraşului istoric realizate până ȋn 1967, prin ansambluri de blocuri de locuinţe moderniste. Un modernism programatic de factură corbusiană, Le Corbusier devenise idolul arhitecţilor români, prin care s-a produs ruperea, ieşirea din influenţa arhitecturii staliniste. Cât de potrivit a fost acest modernism cu Florenţa României, nu a analizat nimeni până astăzi. Cineva ar trebui să se aplece cu profesionalism şi sensibilitate asupra acestui fel de probleme chiar dacă puţini ar mai fi interesaţi de ele…

Iași la 1967

Intervenţiile abuzive de felul acesta au continuat, continuă şi vor continua, astfel ȋncât, centru de dezvoltare şi polarizare cu arie largă de influenţă, Iaşul nu mai păstrează nimic din frumuseţea izbitoare a ansamblului istoric bine aşezat ȋn peisajul lui specific.

Totuşi, pentru iubitorul de spaţiu urban, zona centrală a oraşului este ȋncă parfumată cu urmele unui farmec aparte. Nu este un spaţiu mare. Poate fi străbătut cu uşurinţă, ȋn plimbare, de la Palat la Universitate, din Sărărie pe Splai. Este un spaţiu divers ca o culegere de poveşti. Dacă lăsăm la o parte intervenţiile brutale, speculative, de blocuri colective mai mari sau mai mici, dacă lăsăm de o parte sărăcia persistentă ȋn case prăpădite, ȋn ruini de case, sau ȋn case sărăcăcioase peticite şi acaretate cu tot felul de anexe negospodăreşti, rămâne ȋn suflet o structură urbană unică. Străzi absolvite de rigoarea obositoare a unghiului drept, case cu personalitate, vechi şi noi, grădini, ȋntre care unele, ȋngrijite şi pitoreşti, perspective deschise spre peisajul exterior oraşului, biserici modeste, dar demne, toate ȋntr-o simfonie organică a vieţii, supusă din păcate agresiunii permanente ale speculanţilor de azi şi de mâine, lipsei de posibilităţi financiare, dar şi lipsei de sensibilitate, de interes pentru soluţiile pe care doar arhitecţii buni le pot imagina.

Dacă frumuseţea istorică a ansamblului oraşului ȋntreg s-a pierdut, la nivelul zonei de care vorbesc, parcursul relevă ȋncă o fermecătoare coerenţă de trecători, fundacuri, grădini, diversitate de arhitecturi, mulţime de alte detalii de studiat şi luat ȋn seamă. Sunt ȋmpreună un ȋntreg necesar a fi respectat ca atare, cu proiecte atinse de fiorul creativităţii, capabile să-i potenţeze coeziunea şi valoarea, să oprească invazia urâtului, facilului, nesemnificativului.

Este din ce ȋn ce mai limpede că un oraş cum este Iaşul, centru radiant de cultură, trebuie să devină un centru radiant de cultură urbanistică. Sunt multe posibilităţi de a face acest lucru. Trebuie doar voinţă de a face. Altfel, modalităţile actuale de realizare a proiectelor de urbanism, ȋn fapt proiecte disimulate ale intereselor strict speculative sunt calea sigură spre eşec. Evoluţia Iaşului din 1967 până astăzi o demonstrează.

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului 

Publicitate și alte recomandări video