Note informative

L-am găsit, la un moment dat, pe colegul meu de la Limbi Orientale, profesorul Alim Ierbivan, extrem de abătut în biroul lui. Venisem să-l consult în privința originii unei vechi expresii (posibil) persane, intrate și în limbile occidentale, însă am renunțat, văzându-i mina posomorâtă. Ce se întâmplase? Fusese să-și vadă dosarul de la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Deși de vârsta mea (student așadar la vremea Revoluției din 1989), Alim avea, de mult timp, bănuiala că ar fi deținut un „dosar” în arhiva fostei Securități. După tergiversări, a obținut răspunsul suspectat – pozitiv – de la CNSAS: da, apărea în registre ca „urmărit”. S-a dus într-un suflet la București pentru a-și citi „turnătoriile”. Mi-a mărturisit că nu se îndoise de existența delațiunilor împotriva sa din două motive: mai întâi, numele, Alim (un vechi apelativ tătăresc, ce nu scăpase, cu siguranță, vigilentului ochi represiv al comuniștilor ceaușiști), și, apoi, excelenta lui pregătire în limba arabă încă din anii facultății (detaliu care, de asemenea, constituia un element de interes pentru sistemul odios). Cel puțin în privința ultimului argument, mă declaram perfect de acord. Ierbivan a fost dintotdeauna un intelectual excepțional, specializat remarcabil pe o zonă de nișă a umanioarelor, adică în culturile Orientului Mijlociu.

Am realizat rapid că citirea dosarului buclucaș trebuie să fi fost o experiență traumatizantă pentru profesor. A trăit, pesemne, revelații triste. „Neîndoios!” a replicat. „Ieri a devenit, practic, cea mai nefericită zi din viața mea. Am petrecut-o la sala de lectură, cu sutele de pagini de note informative în mână, într-o stare de depresie profundă…” „I-ai recunoscut, bineînțeles, pe cei care le-au scris…”, am îndrăznit să apăs, timid, pedala confesiunii. „Oh, absolut!” a strigat Alim nervos. „Sunt colegii mei de grupă și de cămin din perioada studenției. Cu unii am rămas în legătură și peste ani. Doar ei știau episoadele descrise acolo. Că am spus odată, la o petrecere, nu mai stați așezați, tovarăși, ca la ședințele de partid – haideți să dansați! Am zis asta, într-adevăr, dar delatorul se dovedise neprofesionist în relatare, întrucât formularea mea fusese mult mai perversă decât o prezentase el. Rostisem dragi tovarăși și pretini, nu numai tovarăși, și, în plus, o făcusem mârâit, cu intonația gâjâită a lui Ceaușescu. Amănuntele acestea cruciale nu apăreau în notă! Un amator. Că m-aș fi îmbătat la munci agricole și aș fi dat jos toate însemnele cooperatist-socialiste din fermă, tăvălindu-mă ulterior, prin mormanele de struguri, precum un scelerat.”

„Adevărat!” confirmă Ierbivan după un scurt respiro. „Totuși, din nou, inexact! Mă tăvăleam și zbieram din toți rărunchii că vreau să mă transform, aidoma strugurilor, în vin și să plec, prin export, într-o țară vestică, fie și la prețul de cinci dolari sticla. Retardatul care m-a încondeiat aici a ratat, desigur, nuanța fundamental incriminatorie a intoxicației mele etanolice și s-a limitat la descrierea faptelor, să recunoaștem, complet benigne. Un netalentat. Am descoperit și referirea la o situație delicată, când eu însumi m-am gândit că aș putea fi trădat și, implicit, pedepsit. La un seminar de Tradiții palestiniene, din 1988 am subliniat răspicat susținerea politică extraordinară pe care ideea unui stat al lui Arafat o are în România socialistă. Întregul amfiteatru a amuțit atunci, iar scena, admit, a fost descrisă fidel în raportul informativ dedicat. Cu o omisiune impardonabilă însă, bătrâne! Turnătorul a ratat aspectul cel mai important al chestiunii, acela că oferisem o trimitere bibliografică în sprijinul observației mele. Ceva care, imediat, m-ar fi incriminat forever și mi-ar fi adus decenii bunișoare și întunecate de temniță grea.”

După ce a creat suspansul necesar, Ierbivan a adăugat: „Era vorba despre cartea Orizonturi roșii a lui Mihai Pacepa! Adusese taică-meu acasă pe atunci, nu mai știu de unde, varianta anglofonă a volumului, pe care o citiserăm toți din familie – chiar și bunicul care nu știa o boabă de engleză – cu inimile bătându-ne nebunește în piepturi. Afirmasem clar, în oră, că îmi bazam spusele pe această sursă! Crede-mă ori nu, bătrâne, informația asta nu fusese inclusă în delațiune de dobitocul care m-a turnat! Ar fi meritat împușcat pentru neglijență în serviciu!” „Și acum ești revoltat pentru că ai descoperit, printre informatori, prieteni apropiați, nu-i așa?” am întrebat cumva nedumerit. „Da’ de unde?!” a țipat Alim nervos. „Sunt supărat că au putut fi atât de slabi turnătorii! Niște diletanți penibili. Lucru care mă duce, de fapt, la esența tristeții mele iremediabile: cum de a apelat Securitatea la acești farisei, neglijându-mă pe mine, un om excepțional, care aș fi scris niște note impecabile, până și împotriva mea însumi, dacă s-ar fi impus, de un profesionalism suprem. Ar fi vuit astăzi CNSAS-ul de frumusețea lor!”

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Publicitate și alte recomandări video