Noutate editorială: Componistica românească. Focus 2024 (I)

După nouă volume purtând același titlu orgolios-cuprinzător „Hronicul muzicii românești” (difuzate în lunga perioadă 1973-1991), rigurosul, prolificul muzicolog Octavian Lazăr Cosma a lăsat cunoașterii detaliate Istoriile Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (1995, 2020), Operei Naționale Române din București (2003, 2017), Universității Naționale de Muzică din capitală (2004), Operei Române din Cluj (2010), „Pagini din istoria muzicii românești” (2018), „Simfonicile Radiodifuziunii Române” (1999), „Spinii din buchetul memoriilor” (2019, 2021) pot fi considerate, la fel, o antologie de documente fiindcă amintirile și impresiile lui Octavian Lazăr Cosma, servitor devotat al informației exacte, au evitat pe cât a fost posibil capcanele subiectivității.

„Noile istorii ale muzicii românești” (2020, 2021), cele cinci volume „George Enescu în presa românească” (2005, 2023, care își vor găsi continuarea), „Dinu Lipatti. Muzicianul în imagini”(2021), „Constantin Silvestri în cronici și interviuri. 1930-1959” (2021), „Istorii și ideologii. Filarmonica din București (1868-2018)”, amintirile și evocările semnate de Alex. Cosmovici – „George Enescu în lumea muzicii și în familie” (1990), Ilie Kogălniceanu – „Destăinuiri despre George Enescu” (1996), Radu T. Constantinescu – Temă cu variațiuni. „Memoriile unui muzician” (1999) sunt doar câteva exemple privind sursele tot mai numeroase de informație despre istoria muzicii academice românești. Multitudinea cercetărilor depășește posibilitățile de publicare ale Editurii Muzicale, astfel că Universitatea Națională de Muzică din București, Academia Națională de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj și-au luat sarcina de a contribui la îmbogățirea istoriografiei în acest domeniu. În ultima vreme s-a asociat efortului publicistic Muzeul Național „George Enescu”, instituție care posedă nu numai patrimoniul documentar vast legat de viața și opera lui Enescu, ci și despre evoluția fenomenului muzical românesc. O ediție recentă cuprinde studii de istorie și analiză reprezentând trei etape distincte: Componistica românească. Focus 2024. Mihail Andricu, Cornel Țăranu, Liviu Dănceanu, ediție publicată sub egida Muzeului Național „George Enescu” și a Editurii Muzicale.

Mihail Andricu – personalitate contradictorie

A fost un Ianus, ca om și ca muzician. A aparținut generației de tineri cu educație muzicală completată în Parisul începutului de secol XX (au mai studiat acolo George Enescu, Marcel Mihalovici, Alfred Alessandrescu, Theodor Rogalski, Dinu Lipatti). Pianist, compozitor – Andricu nu a considerat scrisul despre muzică o activitate secundară, chiar inutilă. De-a lungul deceniilor a semnat cronici, studii, recenzii în presa cotidiană și culturală din România, în reviste de specialitate din Franța, spațiul geografic-spiritual cel mai apropiat climatului său interior, modului de viață. Mihail Andricu poate fi considerat printre puținii compozitori români din prima jumătate a secolului trecut, chiar de mai târziu, interesați, de-a dreptul pasionați de jazz. Dacă preocupările lui Theodor Rogalski în genul muzicii negre americane sunt aproape necunoscute, prezența lui Mihail Andricu în mediul publicistic parizian este documentată – cel mai des circulând în România informația despre articolele scrise pentru revista de specialitate cu prestigiu european: „Jazz Hot” (1935, 1936, 1950, 1955). În România a fost considerat, la fel, un specialist, dar până să ajungem la dragostea cu năbădăi provocată de jazz, trebuie clarificat portretul de Ianus, cum l-am supranumit.

Pentru că este mai greu explicabil cum muzicianul care a iubit o viață jazzul american, cu originalitățile melodice, armonice și ritmice influente în creația academică, nu s-a raliat niciodată modernismului compozițional, indiferent de înfățișarea stilistică. Iar prima jumătate a secolului XX a fost, cum știm, bulversată de mari revoluții. Nici impresionismul la modă în Parisul studiilor sale nu l-a afectat, dar nici culminațiile desenului melodic, ale expresivității romantice nu l-au atras. Alt „ism”, expresionismul, fiindu-i la fel de străin. Compozitorul și muzicologul Corneliu Dan Georgescu, semnatarul celui de-al treilea studiu despre autorul în discuție – Mihail Andricu sau conservatorismul folclorizant idilic versus realismul socialist (pp. 71-89) a găsit o formulă concisă, potrivită: „ariergardă culturală”. O muzică întoarsă spre tradiția folclorică sătească, lipsită de inflexiunile urbane din repertoriul lăutăresc resimțite episodic ori tihnit la Enescu, Mihail Jora sau Paul Constantinescu.

Tocmai dimensiunea contrastantă a intereselor strict muzicale (jazzul și componenta pastorală românească) l-a înălțat și l-a prăbușit pe Mihail Andricu în România de după Al Doilea Război Mondial. Proletcultismul puternic înstăpânit din 1948 a impus creatorilor de artă mesajul și expresia de factură univoc militantă, raportarea directă la folclor, simplismul construcției și desfășurării fluxului artistic. Andricu s-a conformat pentru că raportarea la tradiția academică europeană și la tradiția muzicală românească îi erau naturale, cum la fel de naturală i-a fost dorința de a trăi bine, la București ca la Paris, cu toate înlesnirile ajunse în perimetrul luxului, oferite de bani. Creatorii de artă conformați disciplinat cerințelor ideologice comuniste au fost foarte bine plătiți, lucrările lui Mihail Andricu programate în concerte, transmise la radio, publicate, era profesor la Conservator – beneficia de mărinimia regimului.

Procese și umilințe

Dar același regim politic interzicea relațiile cetățenilor cu instituții ale statelor străine – centre culturale, ambasade. Iar Mihail Andricu, sigur pe condiția privilegiată la care ajunsese, păstrând pentru Franța iubirea menită celei de-a doua patrii, interesat permanent de noutățile muzicale de acolo, primind cărți, reviste, discuri, aparatură performantă de audiție, participând fără a se feri la seratele organizate mai ales de Legația Franței, dar intrând și în incintele altor ambasade, a stârnit, bineînțeles, împotrivirea oficialităților. Cu atât mai mult cu cât materialul documentar muzical primit de la Paris (ultimele noutăți în genurile academic și jazzistic) erau oferite spre audiție în apartamentul său studenților de la clasa de compoziție pe care o conducea la Conservatorul din București.

Andricu nu a vrut, nu a putut să-și reprime total atitudinea, opiniile admirative față de cultura și civilizația franceză, antipatia față de cerințele, obligațiile și politica dictatorială din România, ceea ce a provocat organizarea minuțioasă a acțiunilor de supraveghere în toate formele: controlarea corespondenței, ascultarea convorbirilor de la domiciliu etc. Dezastrul s-a produs în aprilie 1959, când, în urma ordinelor venite de la cel mai înalt nivel politic, a fost organizată ceea ce se numea în epocă „demascarea dușmanului”. De fapt, un proces public fără avocat al apărării, fără relevanță jurudică, însă dominat total de acuzatori, și cu urmări dramatice. Proces public fiindcă au fost adunați oameni de cultură, simpli cetățeni pregătiți să-l atace pe Andricu, citate generoase din luările de cuvânt acuzatoare fiind publicate în cotidianul „Scânteia” și în revista „Contemporanul”. În studiul său (pp. 49-70), Cazul Mihail Andricu, Ioana Raluca Voicu-Arnăuțoiu evocă acel moment istoric întunecat, dramatic, evocare argumentată cu numeroase fragmente din dosarele de la CNSAS, multe pagini fiind reproduse fotografic. Singurul nume de personalitate artistică numit este cel al regizorului Sică Alexandrescu, obligat să citească textul acuzator din ordinul lui Leonte Răutu, șeful Direcției de propagandă și Cultură a C.C. al P.M.R. La obiecția cunoscutului om de teatru că nu îl cunoaște pe Andricu, răspunsul oficial ferm a fost „nu contează”.

Ca urmare a oprobiului politic și public din acea adunare, muzica lui Mihail Andricu a fost interzisă la Radio, în programele filarmonicilor. Onorat până atunci cu premii, distincții importante, membru al Academiei – Andricu a fost, evident, un exemplu oferit de regimul comunist din acel timp tuturor oamenilor de cultură, pentru a înțelege că nimeni nu scapă ochiului vigilent. Evident, nu a fost singurul. Există documente despre alți artiști proeminenți, despre tineri aflați la studii, considerați mari speranțe ale muzicii, artelor plastice, teatrului, literaturii române.

După câțiva ani, reabilitarea a spart „valul” distructiv, aducându-l din nou pe Mihail Andricu pe scena muzicală românească. Până și competența în domeniul jazzului (mult hulit în România anilor 1948-1962) i-a fost recunoscută, publicându-i-se în numărul 3 din martie 1965, în prestigioasa revistă de cultură „Secolul XX” (pp. 175-177) textul cu titlul modest „Câteva cuvinte despre jazz” – o pledoarie bine structurată, vibrantă (Andricu a avut și studii juridice), profesionistă, atractivă, pentru ceea ce este considerată muzica clasică a secolului XX.

De apreciat concepția editorială a îngrijitoarei volumului, Olguța Lupu, să încredințeze tratarea fiecărui compozitor unui grup de cercetători. Despre Mihail Andricu au scris pentru volumul prezentat aici Cecilia Benedicta Pavel – „Demascarea” lui Andricu, reflectată în dosarele CNSAS, Ioana Raluca Voicu-Arnăuțoiu, Corneliu Dan Georgescu, Monica Lup – Mihail Andricu între „Jazz Hot” și „Secolul XX”, Ana Diaconu – Mihail Andricu în corespondență cu spațiul cultural francez. Astfel sunt asigurate diversitatea, interesul maxim pentru personalitățile așezate sub spoturile noi, impresionante, ale documentelor istorice.

 

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog și profesor

Publicitate și alte recomandări video