Nu acum, nu aici. Pericolul bugetar al cercetării

Ca să încep cu deșănțarea adevărului: azi aș fi preferat să scriu despre multe altele, despre cât de mare a fost Eugen Doga, despre ce înseamnă lovitura dată de Ucraina în sistemele rusești, despre Palatul Mavrocordat, actualul liceu Eminescu din Iași, despre violența numită atât de ironic domestică. Dar exasperarea – pentru că trebuie înțeles că acesta este un text exasperat – m-a făcut să abordez un alt subiect.

Niște cercetători intră într-un bar și toți ies imediat. De ce? Pentru că în România nici unul nu-și prea permite să rămână acolo. De ce? Pentru că statul nostru se încăpățânează să se calce singur pe și în picioare. Și, de ce nu, și între ele. De ani buni, se promite că procentul din PIB alocat cercetării va ajunge la mult visatul nivel legat de 1%. Cât a fost anul trecut? Nici nu vreau să-mi amintesc. Dar cât este pe anul în curs? 0,38%. În scădere, dacă nu mă înșel, față de 2024.

În 2010 a murit un prieten al României, un istoric american: Tony Judt. O țară pe care, din câte știu, sper să nu greșesc, a vizitat-o de trei ori. A fost unul dintre marii specialiști în problemele zonei noastre, nu doar ale României. Iar acum mai bine de 20 de ani a publicat, sub îngrijirea lui Mircea Mihăieș, un volum care pornea de la un articol al său, cu același titlu, apărut în New York Review of Books, despre viața socială și politică (ceea ce include la nivel implicit cultura) din România. La momentul respectiv a stârnit un scandal grozav, în micile noastre nișe ce se leagă de cultură, tocmai de aceea volumul a inclus, dincolo de infamatorul eseu, și reacții locale, de la Mircea Iorgulescu la regretatul Victor Eskenasy, de la Florin Constantiniu la Adrian Cioroianu, de la Liviu Antonesei la Doru Bușcu.

O parte dintre concluziile lui Tony Judt rămân atât de valabile, încât ne conduc la durere. În același timp, se și înșală. Pentru că reușim să fim mai buni, mereu mai buni, decât mulți dintre partenerii din UE la nivel economic, spre exemplu, sau la viteza internetului, dar reușim să fim cei mai buni la gradul de analfabetism funcțional în egală măsură.

Cercetător sau cerșetor

Trecerea de la entuziasm la depresie se produce necontenit, într-o intermitență ce pare apocaliptică. Cu atât mai mult cu cât România stă atât de prost în domeniul dezvoltării și al cercetării. Iar atunci când apare un personaj – îi voi da un nume la întâmplare, Claudiu Năsui – apare în peisaj, pe fondul deficitului economic, lucrurile devin cancerigene. Pentru că, vezi, Doamne, s-a găsit sursa lipsurilor din economia României: cercetarea. 0,38%. Pentru că pierderile din PNRR nu contează, ci cei care se luptă pentru un viitor al țării (da, știu, sună plin de patetism, dar adesea acesta este adevărul) și o fac pe propria muncă, pe propria sudoare, ei bine, se pare că ei sunt de vină. 0,385% din PIB. Nu miliardele pierdute de cei de sus.

Un asemenea atac asupra cercetării și dezvoltării, asupra posibilelor viitoruri ale României nu cred că a mai avut loc. Înțeleg prea bine că suntem în criză. Însă, domnilor, aici v-ați găsit să atacați? Întreb cât se poate de serios. Pentru că la veniturile din cercetare îți venea să pleci și să nu te mai uiți înapoi. Era cerșetorie acum niște ani. Dar oamenii au suferit, au iubit și au rămas până la capăt. Tot ce auzeai este că nu se poate. „Nu acum, nu aici.”

Haideți să ne imaginăm o hartă mentală a Europei în ce privește cercetarea. Oare pe ce loc se află România ca ocupare în acest sector? Sau unde se află ca pondere a alocării bugetare? Răspunsul îl știm cu toții: când este vorba despre cercetare, România se află pe ultimul loc. Ca să apelăm la un exemplu clasic, să ne uităm la Germania: 2,18% din PIB se îndreaptă către cercetare. Dar să mergem și invers – frații noștri de peste Dunăre, bulgarii: și acolo este mai mult decât în frumoasa Românie, cu 0,58% investit în cercetare. Ceea ce, de altfel, pentru a întregi tabloul, trebuie spus că față de Croația, spre exemplu, ne arată niște limitări foarte puternice ale sistemului nostru: acolo spre viitor, spre cercetare se îndreaptă aproape 1,5 la sută din PIB.

Vorbeam deunăzi cu o prietenă care face parte din sistemul de cercetare. Știți câți componenți are? 999 la un milion de locuitori (declarați în acte). A șasea țară ca populație din UE se sabotează de decenii întregi, prin subfinanțare cronică și întrerupere constantă a dezvoltării. Pentru că asta înseamnă cercetarea: dezvoltarea pentru viitor. Dacă începi să gândești mercantil, ca un Năsui, atunci vei tăia fondurile pentru matematică – pentru că, după cum spunea un prieten, nu ai cum să rentabilizezi o teoremă. Vei tăia fondurile pentru istorie – pentru că, din unghiul lor de vedere, ce înseamnă să te cunoști? Ce rost are indianistica, ce rost are filosofia, ce rost are cunoașterea în general?

De acord, institutele Academiei Române au nevoie de o refacere

Din păcate, suntem în acel impas în care mulți dintre cei ce tind să ajungă la conducere trăiesc în dulcele basm al profitului instant. Ceea ce nu denotă altceva decât gândirea unui prunc care vrea să mănânce dulce și să îi fie bine, fără să conștientizeze că ar fi indicat să învețe să și meargă de unul singur.

Mai grav este că și ministrul Daniel David, conducător al Educației și Cercetării, pare a fi cumva de acord cu această palmă dată peste fața a ceea ce încearcă să fie cercetarea românească. De acord, institutele Academiei Române au nevoie de o refacere. Dar nu pornind de pe aceste poziții. În ele lucrează vreo 3.000 de oameni care au fost blamați aprioric, ceea ce nu se face. Trebuie să fii sub înălțimea mesei să faci așa ceva. Dar lor li se asociază implicit și cei circa 40.000 de angajați din sistemul universitar, unde adesea se face tot cercetare.

Ni se spune de salarii mari în cercetare. Care sunt? Pentru că vreau să văd. Și vreau să înțeleg. În egală măsură, îmi doresc să se înțeleagă că, în ceea ce privește cercetarea serioasă, fiecare post de cercetare este unic, prin definiție.

Acum niște ani, un subinginer îmi spunea că eu, ca istoric, nu valorez nimic, pentru că el lasă în urma lui un pod, pe când eu doar niște idei. Așa gândesc și domnii care vin la putere? Acum, că au fost alegerile, poate nu mai alegem să fim la fundul grămezii. Poate am reuși, dacă am schimba puțin mentalitățile de la care pornim, să nu avem ponderea cea mai mică a cercetătorilor din UE (0,27% – Suedia stă cel mai bine aici, la o distanță colosală de noi, cu 2,17%, iar deasupra noastră se află Cipru, cu 0,34%). Poate am putea croi o țară precum ne-o dorim. Și poate că perniciozitatea bugetară nu stă în 3.000 de oameni.

 

Radu Cucuteanu este istoric, redactor de carte și traducător, angajat în prezent al Editurii Junimea

Publicitate și alte recomandări video