Nu mă judecați greșit! De ce puterea atacă presa atunci când nu o mai poate ignora?

Documentarul „Justiție capturată” al Recorder este o demonstrație de manual a motivului pentru care societatea are nevoie de jurnaliști profesioniști și nu de informații culese de pe rețele sociale, neverificate și nedocumentate, într-o epocă în care dezinformarea online a atins niveluri de vârf.

„Noi suntem Recorder”, au mai strigat protestatarii – „reziștii”, așa cum i-a numit primarul Iașului, Mihai Chirica. „Eu sunt Ziarul de Iași”, am strigat la rândul meu în stradă, cu convingerea că ne unește, ca jurnaliști, aceeași dorință: de a expune faptele în mod onest, verificabil și în interes public.

Un apel al jurnaliștilor care se solidarizează cu colegii de la Recorder a demonstrat miercuri, 17 decembrie, că acest sentiment nu este unul izolat: în mai puțin de două ore de la publicare, apelul național era semnat de peste o mie de jurnaliști români, în frunte cu Emilia Șercan.

În timp ce strada îi aclama pe autorii documentarului, jurnaliștii Recorder au devenit ținta unor atacuri venite chiar din partea unor instituții ale statului. „Considerăm că asaltul din ultima săptămână asupra redacției Recorder – materializat prin insinuări, invective și insulte – este, în mod fundamental, un asalt asupra unei întregi profesii”, punctează, în numele semnatarilor apelului, jurnalista Mona Dîrțu.

Într-o postare pe Facebook, aceasta amintește că rolul jurnalistului este acela de a-i informa pe cetățeni cu privire la modul în care persoanele care dețin funcții publice își exercită atribuțiile, iar funcțiile publice există pentru a servi publicul. Atacurile venite din interiorul autorității judecătorești au curs atât în conferința de presă organizată de Curtea de Apel București (CAB), cât și în comunicatul Secției pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii. „Justiție capturată” este descris de CAB drept parte dintr-o „campanie de destabilizare a puterii judecătorești”, o „instigare publică împotriva ordinii constituționale”.

„Este esențial de subliniat că, până în acest moment, la aproape o săptămână de la publicare, niciuna dintre probele pe care Recorder și-a fundamentat documentarul – nicio informație factuală, nicio dată, nicio cifră, niciun nume, nicio cronologie – nu a fost demonstrată ca fiind falsă ori măcar inexactă”, mai scrie Mona Dîrțu.

Nu mă judecați greșit: pentru mine, ca jurnalist, acel „Bravo lor, bravo lor, bravo jurnaliștilor” a avut o rezonanță aparte. La începutul anilor 2000, când presa era considerată a patra putere în stat, autoritățile citeau cu atenție – și, probabil, cu îngrijorare – articolele publicate de jurnaliștii profesioniști.

Astăzi, abonamentele de presă au dispărut, informația este cel mai adesea gratuită, iar gratuit este adesea perceput ca lipsit de valoare. În majoritatea cazurilor, autoritățile ignoră articolele care dezvăluie licitații incorecte, fapte de corupție, nereguli sau neplăceri create publicului de către funcționari. Scuzele nu sunt prezentate niciodată publicului, iar instituțiile nu încearcă să repare ceea ce jurnaliștii semnalează ca fiind defectuos.

M-am întrebat mult timp cum se explică această lipsă de reacție. „Justiție capturată” oferă un posibil răspuns: puterea care subjugă magistrații nu se teme de popor și nu simte nevoia să-și îndrepte greșelile în beneficiul societății. Iar atunci când articolele devin deranjante pentru oamenii statului, pentru oamenii puterii, pentru autorități, jurnaliștii sunt numiți „vânduți” și acuzați că fac jocurile cuiva care îi mânuiește din umbră, ca pe niște marionete.

Ar fi comod să spunem că această neîncredere a apărut din neant. N-a apărut. Presa a greșit, uneori grav: a tăcut când n-ar fi trebuit, a făcut compromisuri, a acceptat patroni toxici și agende ascunse. Dar tocmai de aceea jurnalismul documentat, verificabil și asumat public nu poate fi judecat la grămadă. A-l discredita pe cel care probează faptele înseamnă, de fapt, a-l proteja pe cel care le comite.

Dispariția presei scrise și mutarea publicațiilor în mediul online au rezervat redacțiilor un loc aproape marginal într-un ocean de informații în care publicul părea că nu mai știe să navigheze. Așa părea. „Reziștii” din stradă au demonstrat că cititorii ziarelor nu au dispărut cu totul.

Când instituțiile statului atacă jurnalismul în loc să răspundă faptelor prezentate, nu asistăm la un conflict de orgolii. Asistăm la un test. Dacă presa cedează, următorul pas este tăcerea. Iar tăcerea nu îi protejează pe cetățeni, ci pe cei care profită din absența ei. „Avem, totodată, încredere că publicul este capabil să distingă între jurnalismul realizat în interes public și propaganda menită să conserve o stare de fapt în beneficiul restrâns al celor care profită de aceasta”, se mai arată în apelul lansat de jurnaliști.

Citiți ziarele! aș transmite și eu un apel publicului. Citind, învățăm să ne formăm opinii și să ocolim capcanele manipulării. Aveam 15-16 ani când l-am auzit pe tatăl meu spunându-i fratelui meu, mai mare cu patru ani, că ar trebui să citească ziarele, pentru că „un bărbat trebuie să știe ce se întâmplă în lume”. Deși povața nu-mi era adresată, mi-am însușit-o și am corectat-o în timp: nu doar bărbații trebuie să știe ce se întâmplă în lume. Ci toți cei care vor să trăiască într-o societate în care puterea nu rămâne necontrolată.

A citi ziarele nu mai este un obicei. A devenit un act de igienă democratică.

Publicitate și alte recomandări video