Nu v-aţi săturat?

Ştiu, ceea ce ei vă promit că vor face şi vor drege, vine, cumva, în orizontul vostru/ al nostru de aşteptare. E un fel de iluzie pe care am trăit-o/ o trăim fiecare, în momentul când trebuie să punem ştampila. Şi eu am votat, de două ori, cred, un tip ce părea providenţial pentru ”oraşul de pe cele şapte coline”. Şi, cel puţin o legislatură, a fost. După care, reales fiind, a început să prindă osânză şi să nu-i prea mai pese de comunitatea care l-a ştampilat.

În celebra Ferma animalelor, a lui Orwell, după o revoltă bine ticluită, având ca slogan eliberarea animalelor de sub asuprirea… oamenilor, porcul Napoleon se instalează în fruntea bucatelor şi, în scurtă vreme, recurge la tot felul de… porcării, care le vor face pe bietele patrupede să regrete odioasa dictatură a bipezilor. Îmi pare rău că Orwell a optat, în parabola lui, pentru un animal atât de simpatic şi de util omului, cum e porcul, pe care reuşeşte să ni-l facă odios şi chiar sinistru. Dar englezul a vrut să ne desluşească încă o dată faptul că drumul spre iad e pavat cu bune intenţii şi că, deseori, aparenţele înşală. Vorba cronicarului, despre un celebru domn moldovean (nu-i dau numele, ca să nu-i fac propagandă negativă): ”pe dinafară era pom înflorit, iar pe dinăuntru lac împuţit” .

Cel pe care l-am votat de două ori (nici ăstuia nu-i dau numele, da’ nu-i greu de ghicit), după ce şi-a tras vilă şi asfalt la scară, s-ar putea spune (vorba poetului) că şi-a îndeplinit toate profeţiile politice (trecuse pe la mai toate partidele posibile şi imposibile), aşa că şi-a pus mâna-n fund şi s-a ambasadat pe-o insulă… curat revoluţionară, coane Fănică! Nu înainte de a-şi desemna un continuator, un urmaş, la cârma urbei (ce pe uscat navighează). Cum se-ntâmplă – şi cum e şi dialectic – urmaşul şi-a depăşit cu asupra de măsură ”învăţătorul”, atingând culmi la care acela nici a visa nu îndrăznise. Pe cât de mieros, pe atât de onctuos, avea perfidia şi tupeul de-a se înfăţişa ca ”pom înflorit”, insinuându-se în medii şi atrăgându-şi oameni a căror culturalitate spera, la o adică, să-l protejeze, să-l salveze. Speranţă nu lipsită de temei, întrucât proiectele culturale depind, în mare măsură, de ”ce vrea muşchii” celor care au în mână pâinea şi cuţitul financiar. De care, însă, eu unul nu m-am lăsat impresionat nici atunci, nici mai târziu. O vizită ”de lucru” la Muzeul Literaturii (unde… muzeografiam la acea vreme), repede s-a transformat în propagandă electorală. Am îndrăznit să-i temperez elanul, spre stupefacţia unora. Cu o altă ocazie, o lansare de carte a devenit o lansare a sa, pentru un alt mandat primarial. Din nou nu m-am putut abţine să nu-i tai macaroana. Când s-au furat statuile din parcul Copou, am scris şi în ziar, şi în revista ”Cronica veche”. Şi habar n-aveam (ca şi dumneavoastră) că poliţiştii comunitari, în loc să-şi facă rondul prin spaţiile publice ieşene, şi-l făceau prin spaţiul mioritic, pe urmele unei anumite doamne, dată-n urmărire particulară chiar de domnul primar! Ce să mai spun de tăierea teilor, de salcâmii japonezi, de atâtea altele, scoase la lumină în anchetele ce au urmat! Faptul că s-au replantat teii, pe bulevardul emblematic al urbei, că s-a sistat tăierea – nechibzuită – a altor arbori, este un merit al ieşenilor (deh! o parte a lor) care, prin mitinguri şi pichetări (unii au ieşit ”la iarbă verde” pe pietonalul din faţa primăriei; alţii s-au înfrăţit cu copacii…) au pus presiune pe autorităţi şi le-au determinat să anuleze decizii pripite sau de-a dreptul aberante.

Dragi ieşeni! Şi mă adresez îndeosebi celor care mai cred că tot ce zboară se mănâncă, sau celor care au complexul autorităţii, sau celor fundamental defetişti, care-şi zic că schimbarea (în bine) e imposibilă: Nu v-aţi săturat de mereu aceeaşi mâncare de peşte? Oare mai trebuie demonstrat că peştele de la cap se-mpute? Aţi/ am avut dovada încă din toamna trecută, cu peştele cel mare, de pe Dâmboviţa, precum şi cu cel mai mic, de pe Bahlui (doar vicepreşedinte al celui mai mare partid…). Când te complaci în asemenea ape stătute, este imposibil să nu te asfixiezi sau, cel puţin, să nu te contaminezi. Oare nu e timpul ca acestor oameni să li se dea posibilitatea de-a respira un aer mai puţin viciat? Să ia o pauză? Există, după cum bine ştiţi, o uzură morală, sunt piese care pur şi simplu nu mai fac faţă noilor tehnologii, noilor realităţi. Şi: nu v-aţi săturat de traseiştii politici, de domnii şi madamele care au trecut pocnind din bici (pe ângă boi?) de la un partid la altul, doar ca să le fie lor bine şi la vară cald? Dar de vorba: La vremuri noi, tot noi, ce ziceţi? N-ar fi timpul unei schimbări şi a atât de bătutului în cuie algoritm politic?

Dincolo de toate astea, dragi ieşeni, când puneţi ştampila – şi, mai ales, în anii care urmează – aveţi în vedere faptul că nu comunitatea (oraşul, comuna, satul) este în slujba primarului, ci primarul este – ar trebui să fie! – în slujba comunităţii.   

S-auzim de mai bine!         

Faptele sale ”de arme” sunt prea cunoscute, spre a le reitera.  

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist

Publicitate și alte recomandări video