Nu vă jucaţi cu focul!

Dacă unele interdicţii cereşti – impuse, totuşi, prin intermediarul pământesc al familiei – le mai ignoram, pedepsele ce-ar fi putut veni de la Sfântul Ilie şi slujitorii lui, mă făceau ca, în acele zile, să nu mă joc, cel puţin, cu focul… Se mai şi întâmpla – rar, dar se-ntâmpla – să vină vestea că a lu᾿ cutare a fost trăznit şi, copil fiind, nu-ţi mai trebuia altă pildă a puterii dumnezeieşti. Ba mai era una: ”Vezi, dacă te-ai jucat cu focul? Ai făcut pipi-n pat! Să nu te mai joci cu focul!”, ţi se spunea, când păţeai ruşinea. Asta, în timp ce fraţii şi surorile mai mari chicoteau, iar cei/ cele mai mici băgau la cutiuţă, să nu păţească, la rândul lor, ruşinica…

Nu insist cu multele legende, povestioare şi pilde ce însoţesc acţiunea cerească şi perceperea omenească a puterii celor trei sfinţi. Expertă în domeniu este cercetătoarea academică Lucia Cireş, ale cărei încântătoare desluşiri – mai de demult, la Radio Iaşi, recent, pe Facebook – combină infinitezimal mărturia biblică, aportul istoriei, insertul legendei şi, în final, un zâmbet complice spre cititorul (inteligent): ”Aveţi grijă ce faceţi în aceste zile!”…

În ceea ce mă priveşte, ar trebui să fiu (mai) atent şi (mai) prudent la ceea ce consemnez aici şi acum… Şi să recunosc că mai şi greşesc – cu plus sau minus – în aprecierea unor oameni, a unor întâmplări… Iau un caz umil – cum ar fi cel al femeii de serviciu care ”deserveşte” mai multe scări ale blocului unde locuiesc. Urmărind-o, fără să vreau, aproape zi de zi, de la fereastra bucătăriei unde-mi sorb ţigara, mi-am dat seama, mai întâi, că e o habotnică a… muncii: de dimineaţa la opt, până seara la opt – roboteşte. Cel mai mult timp i-l acordă măturatului, uneori dând cu mătura de zeci de ori în acelaşi loc, de parcă acolo s-ar fi adunat tot praful din lume. Iar când se dedică altui perimetru, vede că, în cel tocmai părăsit, a mai apărut, a mai căzut ceva, drept pentru care se-ntoarce acolo – şi continuă ”buchineala”. Asta – timp de 8-10-12 ore, în care, totuşi, mai spală scările, mai cară ceva de colo colo, mai adună hârtii şi alte mici/ mari mizerii aruncate de oameni, aduse de vânt sau lăsate de păsările cerului. Ceva nu-i în regulă cu ea, mi-am zis, evitând s-o ”taxez” prea grav şi apreciind că e la locul potrivit posibilităţilor ei. Dar a crescut în ochii, nu brusc, ci treptat, în ultimele două-trei săptămâni, mai exact de când a început a hrăni porumbeii sălbatici/ guguştiucii care fac parte, aşa-zicând, din arealul blocului nostru. ”Cerşetoarele”, cum le spunea o regretată, mult dragă nouă, mătuşă, vin/ veneau zilnic pe la ferestre, să-şi ceară raţia. Şi, unii locatari le-o dădeau, alţii nu… Acum, dacă mai vin, o fac doar pentru siestă. Asta întrucât femeia aceasta uşor zăpăcită şi ineficientă în munca ei, a adunat în juru-i o colonie de vreo 15 ”cerşetoare”, care, mai întâi s-au apropiat sperioase, pentru ca acum să-i mişune pe la picioare, iar în curând (cred) îi vor ciuguli firimiturile din palmă…

Ard pădurile… Nu doar la noi, pretutindeni unde e vară. Şi de la an la an, incendiile îs tot mai devastatoare, tot mai greu de stăpânit. Să fie Sfinţii Ilie-Pălie-Foca de vină? În niciun caz. De vină suntem noi, pământenii. Chiar dacă focurile izbucnesc spontan, nu puse de ”o mână criminală”, e, totuşi, vina noastră. Şi, se ştie: când e vina tuturor, sau a multora, răspunderea-i a nimănui. Iar pădurile continuă să dispară – prin ardere spontanee sau prin tăiere ilegală. Mafia lemnului şi-a mai restrâns tentaculele, de când societatea civilă s-a mobilizat împotriva-i. Dintr-un mesaj primit astăzi pe net, aflu că, prin intermediul instituţiei civice Inspectorul pădurii, circa  60.000 de cetăţeni verifică legalitatea transporturilor de lemn din România şi că, în doar un an, aproape jumătate din transporturile de lemn ilegale au fost depistate de noi, cetăţenii. Ni se dau câteva statistici elocvente, atât despre dimensiunea raptului, cât şi despre modul cum cetăţenii au luat atitudine, au reclamat şi-au descurajat  deşertificarea ţării. Pentru edificare şi firească implicare, activaţi adresa contact@de-clic.ro.   

Precum mulţi dintre cititorii ZDI ştiu, fiindu-ne ei înşişi cititori, editez, împreună cu alţi foşti şi actuali ”cronicari”, o revistă lunară, Cronica veche, aflată acum în al şaptelea an şi la a 78-a apariţie neîntreruptă. Nu reiterez, acum şi aici (am făcut-o de câteva ori) dificultăţile editării – pe care de bună voie ni le-am asumat -, ci, mai degrabă bucuria, chiar minunea! că o astfel de revistă există, în peisajul cultural al Iaşului. Menţionez doar că, printr-un nedorit concurs de împrejurări, revista nu mai apare la chioşcurile de difuzare a presei. Îi anunţ, însă, pe cititorii tradiţionali (căre s-au alertat) că revista poate fi procurată de la Librăriile SEDCOMLIBRIS (Casa Cărţii, Junimea), Librăria ”Alexandria” (din Păcurari), de la sediul redacţiei (Galeria DANA, str. Prof. Cujbă 17), de la Muzeul Unirii. Şi închei, adaptând zisa cronicarului din vechime: ”…că nu-i mai plăcută zăbavă decât cetitul… Cronicii vechi”.  

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist

Publicitate și alte recomandări video