Nu vreau să scriu despre Spaimele Europei

E Naşterea Domnului.

E Crăciunul.

E Sfântul Vasile cel Mare.

E Anul Nou.

Nu vreau să scriu despre Spaimele Europei.

Am intrat în cel de-al 75-lea an al existenţei mele  pământene.

Am fost născut în timpul celui mai mare război din istoria omenirii.

Am învăţat, în şcolile succesive pe care le-am urmat, despre toate războaiele lumii, de la începuturi până în prezent. Istoria omenirii este (şi) o istorie a spaimei.

Nu vreau să scriu despre Spaimele Europei.

Am crescut, m-am format, m-am maturizat cu spaimele şi complexele mele. Spaima că nu voi putea merge la şcoală. Complexul că nu puteam juca fotbal. Spaima că tata a fost omorât de tâlhari când, dintr-o cărăuşie în Bucovina, s-a întors acasă doar un cal, singur. Spaima (copilărească) de lup. Complexul (adolescentin) că nu mă va iubi nicio fată.  

La 15 ani, în loc să intru la liceu, am intrat într-un cabinet medical din Bucureşti, unde un doctor (escroc) mi-a făcut 12 injecţii cu apă distilată, ca să mă vindece de poliomelită. 100 de lei injecţia.

În acelaşi an, armata sovietică îneca în sânge „contra-revoluţia” din Ungaria, Nicolae Labiş era strivit de un tramvai (nici acum nu se ştie dacă a fost accident sau crimă cu premeditare), iar eu, în trenul Bucureşti-Iaşi, îi citeam, pentru prima dată, versurile.

Nu vreau să scriu despre Spaimele Europei.

Şcoala şi… propaganda au avut „grijă” să-mi inducă, să-mi inoculeze alte spaime. Spaima că voi fi lăsat, peste noapte, în podul şcolii, pentru cine ştie ce năzbâtie. Spaima că vor veni imperialiştii americani, care ne vor lua, ce?! Că totul fusese luat de poporul sovietic eliberator.

În acei ani, poeta Maria Banuş intra în dialog live cu imperialiştii americani: Ţie-ţi vorbesc, Americă! Congenera sa Veronica Porumbacu, mai modestă, se mulţumea doar cu spaimeleşi juisările bătrânului continent, mărturisind patetic şi fără teama de ridicol (în „Gazeta literară”): Te simt în mine, Europă! La care eternul şi fascinantul Păstorel a reacţionat pe măsură: Veronică, Veronică,/ Eu credeam c-o ai mai mică,/ Dar mărturisirea-ţi clară/ din „Gazeta literară”/ ne arată, elocvent,/ că în „chestia” matale/ cu-adâncimi fenomenale/ intră-ntregul continent!

Iată încă un motiv pentru care nu vreau să scriu despre Spaimele Europei.

În 22-23-24 decembrie ’89, cred că a fost ultima mea mare spaimă: aceea că dictatorul se va întoarce şi, ca-n nuvela Alexandru Lăpuşneanu, a lui Negruzzi, pe mulţi va popi. Dar, de data aceasta, chiar dacă mă străbăteau spaime, nu-mi mai era frică. Revoluţia, revolta, evenimentele (sau cum vreţi a le spune) – cu peste 1000 de jertfe – au avut asupra mea un efect de catharsis: m-au eliberat de teamă, de frică. 

Când la Paris mor, într-un atentat terorist, o sută de oameni, la Bucureşti ard în flăcări, de vii, 60 de tineri, de adolescenţi, de copii. Unii, poate, copii sau nepoţi ai celor care, în decembrie ’89, scandau: Vom muri, dar vom fi liberi! Dar morţii, arşii de-acum nu aveau nici măcar acest ideal; ei s-au născut liberi, ei nu ştiau ce e aceea constrângere, dictatură, penurie de alimente, de lumină şi de benzină, îngrădirea libertăţii de exprimare şi de călătorie, partid unic şi alte mizerii de care noi, născuţii mai devreme, am avut parte. Fără a absolutiza, tinerii din ultimul sfert de veac au trăit într-un marasm şi, oarecum, în afara istoriei. Pe cei mai mulţi nu i-a interesat viaţa cetăţii; când părinţii şi bunicii mergeau la vot (şi câte alegeri au fost!), ei mergeau la baruri, la petreceri, oriunde, numai la urne nu, şi-i sfidau pe cei care, ca proştii, îşi exprimau un drept ce, în sfârşit, devenise elementar. De aceea a ieşit ce-a ieşit. Asta, până la alegerile de anul trecut, când votul masiv al tinerilor, din ţară şi din diaspora, a decis cine să fie preşedinte.

Şi încă n-a fost suficient. A trebuit să vină tragedia de la Colectiv ca să se conştientizeze dezastrul în care supravieţuim: aroganţa, impertinenţa, indolenţa, hoţia – toate endemice – ale celor care guvernează, administrează, decid.

Nu vreau să scriu despre Spaimele Europei. Vreau să scriu despre tinerii care au ieşit în stradă şi-au dărâmat – fără violenţă, doar cu simpla, disperata lor prezenţă – o guvernare narcisistă în suficienţa ei, cu nimic mai prejos decât cea spulberată în decembrie ’89. În sfârşit, după 25 de ani, putem vorbi despre puterea celor fără de putere. Întrucât, ceea ce ne-a lipsit în acest dramatic interval a fost potenţa societăţii civile, singura în stare să corecteze, să amendeze, să sancţioneze derapajele, dereglările, malversaţiunile celor care deţin, fie şi temporar, pâinea şi cuţitul. Un exemplu local poate induce speranţa unei solidarizări la nivel naţional: replantarea teilor, pe Bulevardul Ştefan cel Mare, a fost/ este victoaria societăţii civile ieşene, care nu s-a lăsat nicio clipă intimidată de autorităţi, a perseverat în demersul ei şi, până la urmă a avut câştig de cauză. Fie ca această tenacitate şi această solidaritate să se afirme la fel de răspicat, pe probleme, dureri, necesităţi stringente, şi în anul care vine.

La mulţi ani tuturor! Şi, pe cât posibil, un AN NOU fără stafii, fără spaime (care bântuie Europa)…

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist

Publicitate și alte recomandări video