Îmi amintesc de anii copilăriei când se apropiau sărbătorile de iarnă şi în inocenţa acelor ani chiar credeam la propriu că vine Sf. Nicolae ori Moş Crăciun. Au trecut de atunci mulţişori ani. Astăzi privesc cu seninătate în trecut şi cu strângere de inimă în viitor fiindcă în orice an electoral suntem consideraţi creduli din moment ce promisiuni electorale bine ticluite în laboratoarele guvernanţilor ne sunt servite drept momeală pentru vot.
          Dacă îmi aduc bine aminte şi până în ’89 aveam parte de promisiuni, dar măcar erau de genul: „Producţia - marfă industrială să crească cu …, trebuie să acţionăm pentru o creştere mai accentuată a productivităţii”. Parcă se avea în vedere munca şi productivitatea, nici pe departe pomenile de moment.
          De foarte multe ori am spus celor care s-au pretat la a sta cu mâna întinsă la vreo sacoşă electorală că aceasta nu ţine decât două zile. În restul de 1458 de zile, adică intervalul dintre alegeri, nu mai bate nimeni în poartă să te întrebe dacă ţi-e foame.
          Avem în această perioadă parte doar de găselniţe şi iar găselniţe menite să acopere incapacitatea «mai marilor» de a promova soluţii viabile de creştere economică pentru a nu mai sta cu mâna întinsă la bănci europene ori la fonduri mondiale, de stimulare a consumului şi a exporturilor în detrimentul importurilor, etc., etc. Mai are rost să amintim că şomajul a devenit o oaie neagră a economiei româneşti ori că 78% din populaţie afirmă că veniturile cu chiu cu vai abia acoperă cheltuielile curente, fără a mai lua în calcul te miri ce investiţii?
          Ne place sau nu trebuie să recunoaştem că în decembrie ’89 după ce am plătit ultima tranşă din datoria externă, am rămas cu 3,7 miliarde de dolari în rezerva Băncii Naţionale. Numai că, fără nicio urmă de ironie, acei bani s-au cheltuit după ‘90 pe importuri de portocale. Ulterior ne-am apucat din nou de împrumuturi, dar nu pentru investiţii, ci pentru consum, căci între timp din om al muncii românul a fost transformat în asistat social odată cu «prăbuşirea» industriei. Şi aşa Guvern după Guvern, mai mult sau mai puţin social-democrat, a avut grijă să facă din fiecare trăitor al acestei ţări un dependent. Un dependent de mila statului. Oare chiar nimeni nu vede ceea ce se întâmplă în această ţară?
         Se pare că memoria colectivă a românilor e scurtă şi uită repede momentele grele prin care au trecut ori trec, astfel că, în anii electrorali speranţa lor într-un trai mai bun creşte. Dar cât mai putem trăi doar cu speranţa?
        Nu credeţi că a venit vremea faptelor şi a lucrurilor bine făcute?


        Ing.dr.ec Traian Dobre