O alergare de cai

Toată copilăria mea s-a petrecut sub fascinaţia cailor. Celelalte animale, cu excepţia câinilor, şi-au pierdut, în memorie, conturul. Şi dintre aceştia, doar pe unul singur, Nero, îl mai văd, cu ochii minţii. Puştan fiind, cu Nero alături, noaptea, nu-mi era frică de nimic, fie că mă aflam pe cine ştie ce imaş, cu caii la păscut, fie că veneam de la căminul cultural şi trebuia să trec prin vama altor paznici ai Hadesului, care parcă abia aşteptau să mă încolţească… Nero a murit de bătrâneţe şi de neputinţă: a fost găsit, fără suflare, într-un gard de ostreţe, prin care a vrut să treacă… în lumea cealaltă.

Cu câţiva ani în urmă, într-o noapte (dacă nu cumva era în plină zi!), am avut un vis. Se făcea că un cal negru m-a apucat de cap, cu fălcile lui uriaşe, şi m-a ridicat în tării. Realizam cu groază că, dacă-mi va da drumul de la înălţimea aceea, mă voi face praf şi pulbere. Voi fi mort. Încercam să strig, dar nu-mi ieşea nici un sunet. (Nu vi se întâmplă şi dumneavoastră, în visurile coşmăreşti?) În clipa următoare, calul cel negru şi-a desfăcut fălcile şi mi-a dat drumul în gol. Cădeam, şi tot cădeam, aşteptând momentul impactului fatal. Şi chiar înainte de a se produce, m-am trezit. M-am pipăit, să văd dacă mai exist, m-am uitat în jur: eram viu, eram în camera mea – şi ce imensă satisfacţie, când am văzut că toate se aflau la locul lor, inclusiv oasele mele… M-am mişcat încet, încercând să mă reanim. Şi să desluşesc visul. Păi, era clar, calul negru, din vis, care mă-nşfăcase de cap, era chiar calul care mi-a traversat copilăria şi adolescenţa, calul Ghiţă (îl chema ca pe tata!), supranumit ţiganu’, intrat definitiv în mitologia familiei noastre, şi chiar a satului. Când o venit ruşii, în paşpatru – povestea fratele meu Costică, mai mare ca mine cu cinci ani – după ce ne-o luat putinica cu brânză, putinelu’ cu tochitură, o vrut să-l ia şi pe calu Ghiţă, pe ţiganu’. Ţiganu’ avea atunci cam doi ani, era un armăsar negru ca pana corbului şi puternic. Mama a-nceput să plângă, s-o prins cu mânili de mantaua soldatului, noi, copchiii, ne-am prins de poalili mamii şî de rugam, şî boceam, să nu ne ia calu. Rusu o scos puşca di pi umăr şî i-o pus-o în piept mamii. Atunci am amuţât, o amuţât şi mama, de teamă să n-o împuşte. Rusu ne-o lăsat în pace, o luat calu’ şî, cu mare greu – fincă Ţiganu’ nu stătea locului, sâmţa că-i om străin – o reuşit să-l încalece. Dar când o agiuns la poartî, calu’ s-o-ntors, n-o vrut sî iasî. O făcut de nu ştiu câte ori ocolu ogrăzii, rusu-l bătea cu patu puştii, dar calu’, cum agiungia la poartî, cum s-întorcia. Curgia sudoarea şî di pi rus şî di pi cal… Neavând încotro, rusu o discălicat, ni-o lăsat calu’ şî ni-o şî zîs ceva în limba lui. Cred cî ceva di dulci…  Pi urmî, pi-aici ţî-i drumu, spre Berlin…

Eram prea mic, ca să-mi amintesc această întâmplare, dar altele mi s-au întipărit pentru totdeauna. Când încă nu ne luaseră pământul la colectiv, iar tata mai treiera grâul în ogradă, cu caii, la un astfel de treieriş, Ţiganu’, cu o lovitură năprasnică, i-a sfărâmat tatei maxilarele, dinţii i-au zburat ca nişte boabe de fasole, sub privirile noastre îngrozite. Şi până atunci, dar mai ales în anii următori, între stăpân şi cal a fost o continuă tensiune: de fapt, fiecare vroia să arate că el e stăpânul… Om şi cal, se aflau mereu la pândă, încercând să-i prindă celuilalt momentul de slăbiciune. Într-o seară de iarnă, tata a intrat în casă cu căciula în mâini, ferfeniţă. Le dădeam demâncare la cai, povestea tata, vorbeam cu ei, nu eram atent, când Ţiganu’ m-o înşfăcat de cap şi m-o ridicat până-n tavan. Noroc c-aveam căciula pi cap, aş fi rămas fără păr, poate şi fără piele. După ce m-a ţinut aşa câteva clipe, mi-a dat drumu’, ca unui sac. Putea să mă sfărâme cu copitele, dar n-a făcut-o…

Crescut fiind într-o astfel de ambianţă, în mod firesc şi poezia mea, mai ales cea de începuturi, e traversată de cai. Caii ronţăiau în măsele vântul,/ sub copite galopa pământul, scriam cândva. Poate că într-o altă viaţă am fost cal. Sau poate voi fi. Altfel, cred, n-aş fi scris: În sângele meu/ s-a înecat/ calul alb./ În el se-necase/ un cal-împărat,/ cu frâu de mătase./ Şi-n calul acela/ alt cal se-necase.// El venea de departe/ cu potcoavele sparte,/ de unde lumina se naşte/ şi nu-i nici ce bea, nici ce paşte./ Eu l-am dus să se-adape/ din nesfârşirea unicei ape/ curgând spre izvoare.// O, Doamne, cu câtă sete/ bea calul alb din râul Lethe!

Dar,tropa-trop,/ când la trap, când la galop, când cucerind – cu o perfidie homerică – Troia, când aşteptând, priponit de-o garofiţă, o iubită care nu mai venea, calul traversează istoria şi poezia lumii, cu impetuozitate şi eleganţă, în forţă sau cu graţie. Aceste însemnări mi-au fost provocate de o Rapsodie pentru cai, antologie lirică realizată de ieşeanul Petru V. Matei şi apărută, proaspăt, la Editura Alfa. E o cavalcadă care trece prin milenii, continente şi culturi, spre a poposi în spaţiul liric european şi, cu precădere, în cel românesc, unde caii mănâncă jeratic şi s-adapă cu apă vie. Autorul antologiei care – cum mărturiseşte într-o melancolică prefaţă – a făcut parte din echipa hipică a unei garnizoane din Ardeal, după ce a abandonat echitaţia, a început să adune, pe lângă poezii cu sau despre cai, efecte poştale, timbre, plicuri, ştampile, cărţi poştale, constituindu-şi impresionante colecţii, cu care a participat la expoziţii naţionale şi internaţionale. Ba chiar şi-a creat „şi o modestă herghelie din bibelouri de porţelan, totul fără altă intenţie decât aceea de a le avea la îndemână când m-o păli dorul de cai”.  Cum zice şi unul dintre autorii antologaţi: Vin cai din amintiri, vin pururi cai;/ Prin pulberi stinse umbra lor răsună./ Unii-au păscut otava dinspre rai,/ Alţii răcoarea picurând din lună.     

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist 

Publicitate și alte recomandări video