O arheologie pentru Iaşi (1)

Ce urmează se citeşte cu uşurință în semnele vremii: distanțarea, despărțirea cognitivă de origini, de tradiții, de istorie. Finalitatea este certă. Ființa covârşită de molozul de fapte fără sens, controlată de adorația imensului, a cameleonicului castel de nisip, cu fundații de nisip, numit, întru până la capăt, adormire, a progresului tehnologic, a diversității fără țărmuri, a libertăților fără țeluri, se pustieşte. Parcursul este vizibil în aceeaşi măsură în spațiul de viață, privat şi public. Părăsit de poezie, de comuniunea între cele dinlăuntru şi cele din afară, între cele nevăzute şi cele văzute, spațiul a devenit iluzie, seducție, îmbrăcăminte des schimbătoare în calea tuturor rătăcirilor. Suntem aproape de alzheimerul comunitar. Memoria arhivată în istorie nu mai funcționează identitar. Se zbate, din ce în ce mai firavă, în efortul de a transmite mesajele, la limita inconştientului colectiv. Abia mai percepem că există un trecut plin de lecții ce trebuie învățate. Nu mai sunt actori capabili să reaşeze memoria comunitară în jilțul domnesc pentru a-i reda puterea de a lumina.

Daimonii seducători ai noilor vremi sunt călăuze ale neantului din vise, fantasme, năluci. Înstăpânesc fără limite puterea de a umple locurile vieții cu noi, perfecționate capacități de pustiire, între ele se remarcă prin forța de acaparare spațiul virtual, în timp ce lumea ca lume, legăturile și comuniunea între oameni, se goleşte de sens.

Necesitatea însănătoşirii prin întoarcerea la arheologia adevărului este, în ciuda tuturor ispitelor care umplu viața personală şi comunitară, evidentă.

Scrisă cu aproximativ trei mii de ani în urmă, povestea intrării umanității în istorie, aşezată în sertarul inaccesibil al memoriei comunitare de astăzi, în ciuda rolului ei incontestabil în cultura occidentului, este tulburătoare:

„Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească. A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis:

– Din toți pomii din rai poți să mănânci, iar din pomul cunoştinței binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! (…).

… Şi a zis şarpele către femeie (Eva):

– Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncați roade din orice pom din rai?

Iar femeia a zis către şarpe:

– Roade din pomii raiului putem să mâncăm. Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: «să nu mâncați din el, nici să vă atingeți de el, ca să nu muriți!».

Atunci şarpele a zis către femeie:

– Nu, nu veți muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veți mânca din el vi se vor deschide ochii şi veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul!”

Povestea aceasta incitantă, a izgonirii protopărinților din rai, este plină de sevă, de învățături, la care să luăm aminte, pentru evoluția umanității în curgerea timpului. Oamenii, o dată cu dobândirea puterii şi a mijloacelor necesare, au distrus, distrug şi vor distruge spațiul natural. Rolul înălțător al cunoaşterii este însoțit de spiritul malefic al destructurării spațiului de viață şi al vieții însăşi, aşa cum a profețit Dumnezeu. O dată cu alungarea din rai, germenele autodistrugerii s-a dezvoltat atât de mult încât oamenii sunt capabili să-şi distrugă instant, sau prin otrăvirea progresivă, locuința Pământ. Cu toate acestea, marii prezicători ai postmodernismului nu-i recunosc substanța, înțelepciunea, adevărul. Mizează pe amăgitorul sfat al şarpelui de la începuturi şi încearcă să ne încredințeze că istoria omenirii are trei etape importante, clare, a căror succesiune ne umple de optimism. Prima şi cea mai lungă, de sute de mii de ani, este a oamenilor neputincioşi în fața foametei, bolilor şi războaielor. De aceea şi-au imaginat un Dumnezeu, o divinitate pentru a se sprijini pe el la necaz, pentru a spera la o lume mai bună. A doua cuprinde modernitatea şi postmodernitatea în puține sute de ani. Omenirea are acum capacitatea de a controla, de a stăpâni bolile şi războaiele, iar foametea nu mai este o problemă. Va urma, negreşit, etapa a treia şi mai scurtă, mai promițătoare. Atunci omul, prin ştiința şi tehnologia dobândite deja, va reuşi să-şi prelungească viața cu sute de ani, va deveni el însuşi Dumnezeu. Şi această previziune, nu-i aşa, se sprijină pe aceeaşi poveste biblică. Pe ce cale să mergem?

Arheologia este cunoaşterea trecutului revelat de urme, de resturi materiale interpretabile, de semne diverse, ale căror chipuri trimit la imagini adânci, la idei iconice. Însăşi înțelesul originar al cuvântului archeo explică înțelesul acestor chipuri: vechi, primitiv, străvechi, arhaic, primar. Sunt atribute necesare ființei noastre întrucât oferă sensurile de care avem nevoie cu originea în începutul palpabil al existenței. Deşi noul a devenit scop în sine. Deşi ne lăsăm dominați de ispitele lui fără substanță, restaurarea vieții nu e posibilă fără arheologie, fără sensul pe care moştenirile succesive ni-l pune cu generozitate la dispoziție.

Concluzia, până una alta, este imperativă. Este momentul să punem ordine în poveşti şi să alegem. (Va urma)

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului 

Publicitate și alte recomandări video