Caută 
1 MIN
Dezvoltarea și urbanizarea haotică sunt în evident război cu tradițiile locului. Ne aflăm cu toții între ciocan şi nicovală. Dar, este evident, nici dezvoltarea nu trebuie stopată, nici istoria nu trebuie negată. Armonizarea trecutului cu viitorul, consecință a faptelor de azi, se poate face numai prin reflecție adâncă despre potențe şi valori moştenite, posibil a fi prezervate cu ajutorul regulamentelor de urbanism.
Poetica spațiului de viață este în poveştile locului, în țesătura fină de texte suprapuse şi sintetizate de timp. Aşa cum înțelegem lumea după chipul viziunilor despre ea, Vechiul Testament este unul dintre ele şi este el însuşi o colecție de texte străbătute de acelaşi duh, asemenea, fiecare zonă, parte, loc din lume tezaurizează în memoria comunității, arheologie, istorie, poezie, viziuni specifice. Este o bogăție mereu mai înstrăinată de suflet. Sunt preferate, prin reaua ştiință a şarpelui din mijlocului raiului, iluziile fericirii.
Iaşul este bogat în frumuseți văzute şi nevăzute, în armonii păstrate şi pierdute, în substanță dramatică similară celor mai mari, mai generoase personalități culturale. E un izvor imprevizibil de daruri risipite cu inconştiență deoarece nu le mai sunt trăite valoarea. Nu mai avem ochi şi, mai ales, inimă pentru ele. O pagubă imensă, o dramă existențială atât pentru loc, cât şi pentru locuitori, s-a înrădăcinat în filiația dintre spațiul cultural şi ființă căzute într-o asimetrie greu reversibilă, chiar ireversibilă. Repede, cu fiecare zi ce trece mai repede, cheltuim în zădărnicie toate moştenirile primite de-a gata, la fel ca fiul risipitor.
Arhiva cu texte şi imagini descriptive, poetice, estetice, ştiințifice a capitalei Moldovei este impresionantă. Cumulează informații greu accesibile sau inaccesibile în totalitatea lor. Dacă le adunăm şi pe cele potențiale, încă neştiute, încă necreate, se alcătuieşte o lume cu atributele infinitului, nedeterminării. Fie că vrem, fie că nu vrem, ne raportăm la ea fragmentar, în fiecare clipă. Încercările de sinteză nu au lipsit, dar ele rămân mereu în urmă, atât în privința cantității informațiilor relevante, cât și, în primul rând, în ce priveşte viziunile de ansamblu posibil a se naşte din ele.
Un efort temerar a fost făcut de istoricul Ioan Caproşu, un mare şi profund iubitor al Iaşului. El a reuşit să publice cvasitotalitatea documentelor istorice de la începuturile oraşului până în modernitate. A dorit să realizeze, avându-le ca temelie, o monografie actualizată. Din nefericire timpul nu a mai avut răbdare cu el. Această virtuală monografie ar fi beneficiat de personalitatea profesorului, de larga lui deschidere culturală spre urbanism şi arhitectură şi ar fi putut fi un instrument fertil în înțelegerea oraşului românesc, a felului în care ar trebui să arate mâine. Totuşi, când vorbim de poveştile esențiale ale locului, istoria înseamnă doar liantul substanței ideatice din alcătuirea chipului oraşului. Acel chip al rezonanței, al comuniunii dintre comunitate şi spațiul de viață.
Textul oglindă, de care, din fericire, dispunem şi care din nefericire a fost uitat, prin urmare nu a lăsat urme în modul de a simți, de a trăi Iaşul, a fost scris la mijlocului secolului al XX-lea de arhitectul George Matei Cantacuzino. Titlul este emblematic: Oraşul Iaşi, un peisaj. Într-adevăr, la vremea scrierii lui, Iaşul, împreună cu împrejurimile, etala o mare valoare de oraş cu puternic specific românesc. Era, cum spune arhitectul, Florența României. Neologismul peisaj este preferat în locul neaoşului privelişte, întrucât paysage vine, în limba franceză, de la pays şi visage, adică țară şi obrazul țării, iar oraşul colinelor chiar asta a fost şi sperăm că mai poate fi.
Oraşul Iaşi, un peisaj este scriptura de căpătâi a urbei tradiționale, o sinteză unică semnificativă de istorie şi estetică a spațiului cultural, datorată arhitectului estetician, pictor, scriitor, creator al palatelor administrative ale Mitropoliei, îndrăgostit de valorile româneşti autentice. Asemenea personalități au dispărut din peisajul intelectual de astăzi nu din cauza sărăcirii izvoarelor de creativitate, ci din cauza faptului că societatea nu mai are nevoie de ele. Dezvoltarea și urbanizarea haotică sunt în evident război cu tradițiile locului. Ne aflăm cu toții între ciocan şi nicovală. Dar, este evident, nici dezvoltarea nu trebuie stopată, nici istoria nu trebuie negată. Armonizarea trecutului cu viitorul, consecință a faptelor de azi, se poate face numai prin reflecție adâncă despre potențe şi valori moştenite, posibil a fi prezervate cu ajutorul regulamentelor de urbanism.
Regulamentele de urbanism sunt, la prima vedere, simple prescripții tehnice. Oricine, nu-i aşa, poate spune, mai ales dacă este direct interesat, ce suprafață de teren poate ocupa o construcție, cât de înaltă doreşte să o facă, ce funcțiuni sunt posibile, care este regimul de aliniere, continuitățile, sau discontinuitățile, necesare la frontul stradal, materiale, texturi şi culori recomandate pentru finisajele exterioare, sistemele de învelitori potrivite. Marele păcat al zilelor noastre, capabil să producă monstruozități, vine de la populara înțelegere a cuvântului pricepere. Tot românul este priceput la urbanism mai ales dacă este proprietar de teren sau, dimpotrivă, administrator de reguli. Nimeni nu bănuieşte că respectivele reguli seci, din planurile de urbanism, din lege sau din actele normative sunt doar vârful aisbergului. Nimeni nu mai bănuieşte astăzi că pentru a ajunge la acest vârf este nevoie de trudă şi talent, deopotrivă atribute ale urbanistului şi ale arhitectului.
Adevărul este că nici ei nu mai vor să ştie câtă responsabilitate culturală implică urbanismul de calitate. Motivul e simplu, nu mai este nevoie de el câtă vreme aparențele duc la convingerea că poate fi oprelişte pentru profitul imediat. (Va urma)
Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului
Publicitate și alte recomandări video
