O arheologie pentru Iaşi (3)

Legile, normele şi regulamentele care se bat cap ȋn cap au transformat relația cu administratorul ȋntr-o cursă cu obstacole, proprietarul ȋntr-un alergător stimulat doar de profit, iar pe arhitectul-urbanist ȋntr-un simplu rezolvator de cimilituri. Triada aceasta consolidată ȋn timp are ca efect distrugerea sistematică a patrimoniului construit şi natural. Se poate ieşi din ea numai ȋn clipa ȋn care administrația, prin toate structurile ei ierarhice, conştientizează că este mare nevoie de un program estetic fundamentat pe istoria şi tradițiile româneşti pentru dezvoltarea urbanismului şi arhitecturii autentice. Doar că nicăieri nu se vede nici o fărâmă de interes pentru acest fenomen.

Regulile oricărui joc, să zicem de fotbal, sunt simple. Ele ȋnsă antrenează emoții, sentimente, nelimitate şi asta ȋi garantează succesul la public. O echipă cu jucători talentați, bine antrenată, ȋncântă. O echipă de jucători talentați, prost antrenată, dezamăgeşte. Dacă rolul regizorului-antrenor ȋn organizarea jocului este evident, cu mult mai evident trebuie să fie rolul urbanistului ȋn crearea unui sistem de regulamente pentru a proteja calitatea vieții, ȋntrucât ele nu sunt doar cifre şi indicații tehnice, ele exprimă o lume.

Lucian Blaga, ȋn Trilogia culturii, a susținut existența legăturilor genetice ȋntre spațiul natural de viață şi spiritul comunitar. Sunt legături viabile, demonstrabile. Este uşor de sesizat, ȋntr-o viziune mult simplificată, rigoarea oraşelor germane, finețea celor franțuzeşti, expresivitatea celor spaniole, plasticitatea celor italiene şi, de ce nu, vastitatea oraşelor ruseşti. În cultura română Blaga vorbeşte de spațiul mioritic, definibil prin orizontul ondulat şi alternanța deal-vale, similar curgerii ciclice a timpului de viață. Putem observa cum Iaşul istoric se ȋnscria cu multă potrivire acestei tipologii culturale şi nu ȋntâmplător G.M. Cantacuzino l-a considerat a fi cea mai profundă şi adevărată expresie a civilizației urbane româneşti.

Istoria, tradițiile, sistemul economic şi evoluția lui, cultura structura populației, viitorul previzibil, sunt sintetizate ȋn planurile de urbanism. Este logic, pentru un oraş cu importanța Iaşului, ca cercetările de specialitate, studiile urbanistice, să nu fie ocazionale, ȋn funcție de nevoile de dezvoltare ale unui moment anume, iar concluziile lor să nu fie transformate ȋn regulamente la voia ȋntâmplării. Oraşul, important centru de ȋnvățământ, are la dispoziție structuri importante ȋn universități, ȋn institute de cercetare, ȋn muzee, capabile să definească, să imaginezeidei adevărate pentru susținerea ȋn profunzime a regulilor de conviețuire ȋn spațiul urban, dar, din nefericire, niciunde nu aflăm locul, centrul ȋn care pot căpăta chip urbanistic.

Între 30 decembrie 1947 şi 25 decembrie 1989, timp de patruzeci şi doi de ani, istoria şi tradițiile urbane româneşti au fost negate cu perseverență. Politicile de negare nu s-au făcut la ȋntâmplare. Au fost create mai ȋntâi instrumentele de lucru, institute de cercetare urbană la nivel național şi regional, ateliere de urbanism ȋn fiecare județ, specialişti pe fiecare domeniu urbanistic: organizarea spațiului, trafic, economie urbană, sociologie urbană, statistică, istorie şi altele, şeful echipei multidisciplinare fiind, ȋntotdeauna, arhitectul urbanist.

Prin urmare, pentru ȋnlocuirea modului tradițional de viață şi a dezvoltării organice, constituite ȋn secole de evoluție, cu unul radical nou, s-au creat structuri specializate capabile să absoarbă inovativ experiențe din toată lumea, pentru a realiza oraşe viabile, funcționale, corespunzătoare noilor viziuni politice. Chiar dacă principalele funcțiuni ale urbanismului comunist sunt blocul de locuințe simplu şi blocul de locuințe cu magazine la parter, trebuie să recunoaştem azi multe realizări notabile, ȋncă nedepăşite ȋn privința calității spațiului urban, Piața Unirii, ansamblul turnurilor de pe malul stâng al Bahluiului, cartierele de locuințe de factură corbusiană, net superioare, aş zice incomparabil mai bune decât mai tot ce s-a construit din 1989 până astăzi. Cum a fost posibilă ȋnlocuirea politicilor comuniste, cu nimic, cu dezinteres şi haos, oare pe ele se poate susține mult dorita libertate?

Explicația este neverosimil de simplă. În cei treizeci şi cinci de ani, de când România a trecut la economia de piață, liderii țării, la nivel central şi local, nu şi-au pus nici o clipă problema că dezvoltarea urbanistică se face după chipul şi asemănarea lor, adică la ȋntâmplare şi fără viziune. Au dispărut centrele de proiectare urbană, au dispărut specialiştii pe domeniile de dezvoltare urbană specifice, a dispărut continuitatea ȋn proiectele urbane.

În concluzie, noii politicieni, spre paguba lor dar mai ales ȋn paguba patrimoniului excepțional rămas din istorie, n-au simțit, nu simt responsabilitatea de ctitori. Cu alte cuvinte, nu şi-au propus să construiască ci să distrugă ce mai era de distrus. Nu ȋn cunoştință de cauză cum au fost comuniştii, ci din indolență orgolioasă sau, pur şi simplu, din prostie. (va urma)

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului

Publicitate și alte recomandări video