O arheologie pentru Iaşi (5)

Frumuseţea trupului uman integrată de la creaţie în frumuseţea naturii, prin raporturi de armonie, ritm, proporţie, măsură, este desfigurată. Oraşul creşte fără limite, fără formă. Omul se pierde în anonimatul spaţiilor urbane. Comunităţile se transformă în forţe oarbe, manipulabile, de vectori întâmplători ce se anihilează reciproc. O plimbare mai lungă prin oraş ilustrează, cu imagini din nefericire convingătoare, procesul destructurărilor nestăvilite. Indiferent de zonă, fie istorică, fie contemporană, fracturile sunt evidente. Ori fracturile spaţiului semnifică fracturi ale comunităţii cu reverberaţii negative adânci în existenţa fiecărei persoane. Pe alocuri fracturile sunt oblojite cu vegetaţie, cu arbori, acolo unde aceştia au ajuns la maturitate. Fostele cartiere muncitoreşti din blocuri prefabricate ar arăta ca nişte ghetouri în lipsa plantaţiei. Forţa vindecătoare a regnului vegetal aminteşte de paradisul din care ne-am autoexilat. În disperare de cauză, acolo unde spaţiul artificial a devenit obositor, în primul rând în ţările puternic urbanizate, s-a născut conceptul de pădure urbană. Se încearcă astfel reechilibrarea spaţiului construit cu cel natural, soluţie la îndemână pentru însănătoşirea mediului de viaţă.

Modernitatea românească a însemnat un sprint al speraţei de a da conţinut formelor împrumutate mai ales din ţările dezvoltate. Poate că este momentul să ne tragem sufletul şi să căutăm, deşi nu ne stă în fire, să nu facem greşeala de a pierde identitatea locului de viaţă, şi a evita greşelile făcute de alţii, întrucât greşelile făcute azi sunt greu reparabile sau ireparabile mâine. Bunăoară conceptul de pădure urbană materializat în unele oraşe europene, Frankfurt de exemplu, poate fi aureolat de renaşterea ideilor înrădăcinate în moşteniri atât de semnificativ desenate în texte precum „Oraşul Iaşi un peisaj”, dar şi în memoria locului cercetată cu mai multă sensibilitate.

Istoricii Iaşului ne spun că paradisul originar era dominat de păduri dense şi ape mult mai bogate ca cele de astăzi. Fagul şi teiul erau arborii cei mai răspândiţi. Dacă poezia teiului a rămas în viaţă datorită lui Eminescu, a fagului s-a pierdut.

Fagul este o specie răspândită în Europa. În zilele noastre făgetele din România sunt cele mai extinse şi mai bogate de pe bătrânul continent. Este un arbore frumos. Poate atinge patruzeci de metri înălţime şi până la doi metri în diametru. Frunzele simetrice verde intens devin toamna, în octombrie, o simfonie de culori calde, aurii, ruginii, maronii, transformând suprafaţa pământului în picturi încântătoare. Frumuseţea naturală a fagului este completată de poveştile lui. La grecii antici era asociat, prin ideea de transformare şi regenerare, cu Dyonisos, zeul extazului spiritual. La romani simboliza tăria şi protecţia şi era dedicat lui Marte, zeul războiului. În tradiţiile noastre populare, fagul e considerat arborele sacru al înţelepciunii şi protecţiei împotriva relelor. Sunt, pe lângă nevoia îmbunătăţirii mediului, suficiente motive cultural-istorice pentru a readuce fagul în povestea Iaşului.

Teiul este şi mai atrăgător prin bogăţia de semnificaţii. Arbore melifer, este considerat de români copac sfânt, iubit de Dumnezeu. El are capacitatea de a combate forţele malefice. Lemnul cald şi moale, uşor de prelucrat, joacă un rol dominant în cultura tradiţională. Este folosit la icoane, la catapetesme şi la realizarea multor obiecte de utilitate casnică. Frunzele de tei simbolizează, prin sfinţire, limbile de foc ale Duhului Sfânt la Sărbătoarea Cincizecimii. Dar teiul este spectaculos şi prin parfumul florilor din luna iunie, folosite în medicină. Extinderea plantaţiilor de tei la scară foarte mare, până la căpătarea renumelui de oraş al teilor (dar şi al fagilor), aşa cum Timişoara este oraşul trandafirilor, înseamnă, fără îndoială, carate suplimentare, extrem de atractive, pentru Iaşi.

Prin urmare revitalizarea, pe întregul teritoriu administrativ, a plantaţiilor de tei şi de fag, arbori dominanţi în preistoria locului, poate semnifica împăcarea omului cu spaţiul natural, ameliorarea radicală a rănilor imagistice produse de dezvoltarea necontrolată, îmbunătăţirea mediului, dar şi transformarea lunilor iunie când înfloresc teii şi octombrie când are loc marele pelerinaj al Sfintei Parascheva, în feerie de parfum şi culoare.

La reînfiinţarea statului în 1947, evreii au găsit o ţară din care vegetaţia dispăruse. Pe lângă plantările publice masive, ei au instituit o tradiţie agreată de toate comunităţile. Fiecare pereche de tineri căsătoriţi plantează un arbore în spaţiul public. De asemenea, părinţii la naşterea fiecărui copil. În felul acesta se creează o legătură de rudenie între arbori şi oameni. La noi zicala „codrul e frate cu românul” a rămas goală de conţinut. Este momentul, învăţând de la evrei, să-i dăm o nouă viaţă.

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului

Publicitate și alte recomandări video