
Cum să alergi ca disperatul, atunci când cuțitul îți ajunge la os, să cauți rectori de universități, personalități culturale și științifice, sportivi, medici ș.a.m.d. să te scoată din marasm, candidând la… președinția României? Cum să vii cu politicieni răsuflați (Antonescu și Ponta) să facă același lucru, ca și cum tu, națiune, ai încremenit în proiect, vorba lui Gabriel Liiceanu, și nu ai mai progresat deloc în ultimii cincisprezece ani? Asta este adevărata criză de sistem.
Ceea ce trăim de mai multe săptămâni are simptomatologia unei boli (grave) de sistem. Se caută un șef de stat, un „prezidențiabil” mai corect spus, capabil să contracareze nebunia autocratică și complet halucinatorie spre care a alunecat și continuă să alunece o parte semnificativă a societății românești actuale. Vedeți cât de ridicol sună propoziția de mai sus? Se caută un șef de stat… Cum să fii în „criză” de lider suprem într-o arhitectură socio-politică firească, așezată, modernă, civilizată? Pare un paradox absurd. Știu, veți spune că se întâmplă și la case mai mari astăzi. Iată ce vânzoleală anxioasă e în Europa, în așteptarea alegerilor din diverse locuri! Iată ce personaje se perindă la vârful piramidei americane de vreo zece ani: Trump, Biden, iarăși Trump, cu exoticii lor însoțitori, Kamala, Musk și toți ceilalți eiusdem farinae! Sunt de acord doar parțial. Da, se observă cu ochiul liber o degradare a leadership-ului mondial, însă acolo principala cauză rămâne bulversarea mentală, morală și identitară a omenirii contemporane, bulversare ce duce, inevitabil, la radicalizări, la extremisme și, implicit, la exotisme politice. Totuși aici, la noi, pe lângă această bulversare evidentă care – se putea altfel? – ne pune „în rând cu lumea”, se adaugă încă ceva, o comorbiditate, cum ar veni, cu rădăcini adânci în cei treizeci și cinci de ani de democrație. Vorbim despre ceea ce vechii greci au numit deja „kakistocrație” (guvernarea celor mai răi și urâți dintre cetățeni).
Din motive care, până la urmă, îmi scapă (probabil că, la baza situației, se află cele cinci decenii de comunism, ucigătoare pentru libertatea și dezvoltarea spiritului național), după formidabila descătușare din 1989, pe scena politică au apărut indivizi în general lipsiți de valoare, fără o construcție etică solidă, cu principialitate îndoielnică și fragilitate intelectuală. Ei au guvernat adesea submediocru, dar, lucru chiar mai dăunător, au dat, prin prezența la pârghiile puterii, un profil standard politicii românești, profil creionat desigur după chipul și asemănarea lor. Faptul a determinat aducerea în sistem a noi și noi veleitari, lipsiți de vână morală, supuși celor dintâi, iar uneori de-a dreptul inferiori lor la toate capitolele (generația „părinților fondatori” a evitat abil „concurența” lupilor tineri, alegând din masa junilor aspiranți figurile cele mai șterse, mai manipulabile și mai nesemnificative pentru a le fi inițial servanți și ulterior succesori, niște succesori etern îndatorați, profund recunoscători „tătucilor”, se înțelege). Așa s-a ajuns la corupție cronică, administrație viciată și reprezentare măruntă pe plan internațional. A fost o continuă alternanță între „seniori” și „vasali”, un galop nestăvilit dinspre rău către mai rău. S-au deteriorat înșiși polii ideologici naturali ai unui mecanism politic, amestecându-se stânga cu dreapta, făcându-se „alianțe” anormale și practicându-se un act de guvernare mereu provizoriu, contradictoriu și neconvingător.
Singura noastră salvare a fost șansa istorică de a intra în UE și în NATO. Cu acești politicieni de mucava, România s-a lăsat purtată de valul benefic al schimbării și a devenit parte integrantă din lumea civilizată, realizare imensă, fără precedent în evoluția spațiului mioritic. Tocmai această realizare e pusă azi în pericol, în mod fatidic, de impredictibila nebunie colectivă a furorului dacic. Despre hipnoza de grup am vorbit însă cu altă ocazie. Să revenim la politicieni. Sau la non-politicieni. De ce non-politicieni? Pentru că un politician adevărat se creează în timp, în dinamica unui sistem social funcțional. El nu apare ca rezultat al compromisurilor de moment, menite să satisfacă interese și negocieri. Mai mult, un șef de stat se creează în timp, prin experiența politică asigurată de un mecanism administrativ operațional. Cum să alergi ca disperatul, atunci când cuțitul îți ajunge la os, să cauți rectori de universități, personalități culturale și științifice, sportivi, medici ș.a.m.d. să te scoată din marasm, candidând la… președinția României? Cum să vii cu politicieni răsuflați (Antonescu și Ponta) să facă același lucru, ca și cum tu, națiune, ai încremenit în proiect, vorba lui Gabriel Liiceanu, și nu ai mai progresat deloc în ultimii cincisprezece ani? Asta este adevărata criză de sistem. Ea îți arată că nu ai făcut nimic la vârful puterii, nu atât economic, nu atât social, cât politic, adică în planul strict profesional așa-zicând, ce te legitimează pe tine ca individ.
Carevasăzică nu ai reușit nici măcar să te construiești pe tine însuți ca politician, ceea ce mi se pare eșecul absolut, rușinea maximă, de nerostit… Bine, asta e situația, veți comenta, și ce facem acum? Cum ieșim din primejdia căderii în neant? Eu am propus o variantă de eliberare din strânsoarea menghinei aici. Admit, o variantă cu necunoscute, dar o variantă, odată așezată pe roate, robustă. M-am adresat, se pare, pereților. Sofiștii, ca de obicei, analizează meticulos și savant.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Publicitate și alte recomandări video