Viitorul guvern va avea nevoie de un sprijin parlamentar serios pentru a opri această alunecare a finanţelor ţării spre prăpastie, pe zi ce trece tot mai accelerată. La 10 luni, deficitul bugetar a depăşit 7% din PIB, iar prognozele arată ca va trece şi de 9% la sfârşitul anului. Este cel mai mare deficit bugetar din Uniunea Europeană, în condiţiile în care la orizont, este decizia amânată a Curţii Constituţionale privind creşterea pensiilor cu 40%. În raportul Ministerului de Finanţe pentru primele 10 luni avem şi dimensiunea dezastrului. Cheltuielile cu asistenţa socială au crescut cu 23%, iar cele de personal cu 7%. Aceste două linii, însumate, înseamnă peste 206 miliarde de lei. Pentru comparaţie, veniturile curente (tot ce se strânge din impozite pe salarii, venit, profit, TVA, accize, contribuţii sociale etc.) au fost de numai 240 miliarde. Şi ar fi bine dacă ne-am opri aici. Din păcate, estimările arată că anul viitor suma celor două linii de mai sus va depăşi linia veniturilor curente. Ar fi o tristă premieră postdecembristă care nu e greu de realizat: nu trebuie decât ca salariile bugetarilor şi pensiile să crească „pe lege”. Estimările Comisiei de Strategie şi Prognoză arată că salariul mediu brut în sectorul de stat va ajunge la 7.141 de lei anul viitor, faţă de 5.078 în sectorul concurenţial. Pentru a avea imaginea generală, luând în calcul toate veniturile statului, transformarea aceastei inegalităţi bugetare în egalitate, înseamnă faptul că ne-am împrumutat cu 74 de miliarde de lei, în 2020, adică 7,4 miliarde de lei pe lună.

Balansarea acestei inegalităţi se poate face acţionând asupra cheltuielilor sau asupra veniturilor. Structural avem o mare problemă: în momentul de faţă, în sectorul concurenţial sunt în jur de 4,25 milioane de salariaţi, iar în cel de stat 1,25 milioane(pentru bugetari am folosit date de la Ministerul de Finanţe). Pe lângă aceştia mai sunt şi cei cu activităţi independente sau care lucrează în agricultură, în total conform INSSE în jur de 8,5 milioane. Datele de la Ministerul Muncii arată că la sfârşitul lunii octombrie, în România sunt 5,58 milioane salariaţi activi, în timp ce la INSSE erau în jur de 5 milioane. Presiunea suplimentară asupra bugetului a venit şi din creşterea pensiilor, beneficiari fiind în jur de 5 milioane de români. Se poate spune că o parte din deficitul bugetar este o „moştenire” a guvernelor PSD, deficit pe care l-a împins dincolo de limita permisă de UE, chiar dacă economia era pe creştere. Politica haotică din domeniul salarial sau cel al pensiilor a dus şi la inechităţi sociale grave. Au apărut discrepanţe între cei care au cotizat la sistemul de pensii cam aceleaşi sume toată viaţa sau chiar falii uriaşe între cei mai săraci şi cei mai avuţi pensionari. Apoi, în domeniul salarial s-a ajuns ca angajaţii cu studii medii din primăriile comunelor să câştige mai bine ca profesorii, iar un şofer de la o instituţie publică să aibă un venit mai mare decât un inginer. Va fi foarte greu pentru viitorul guvern să atenueze inechităţile. Un drept odată câştigat e greu de luat înapoi.

În niciun caz politicienii nu au discutat pe şleau despre acest lucru înainte de votul de duminică. Voalat, premierul Ludovic Orban a spus ceva despre „opitimizarea”, „evaluarea” sau „auditarea” instituţiilor publice, iar cei care îşi fac treaba nu vor avea de suferit. Ce rost ar avea să pierzi nişte puncte procentuale din voturi cu o declaraţie înainte de termen. Pe de altă parte, numărul celor care lucrează în sistemul bugetar nefiind mai mare decât în alte ţări europene (doar ne raportăm la o populaţie rezidentă de 19,3 milioane) sistemul va trebui operat aproape chirurgical. Nu poţi reduce mult personal în condiţiile în care pandemia e în desfăşurare sau când trebuie să tragi de la UE, în medie, câte 8 miliarde de euro pe an numai în Planul Naţional de Redresare. Plus că trebuie să încerci să urci veniturile bugetare (celălalt membru al inegalităţii de mai sus) care sunt cele mai mici din UE, raportat la PIB: noi colectăm taxe şi contribuţii în jur de 27% din PIB, faţă de media UE care este în jur de 41%. Pentru toate astea ai nevoie de personal. E adevărat că digitalizarea ar putea fi un mare ajutor pentru implementarea unui mod de lucru cu program redus. Faptul că ar munci mai puţin ar fi ca o taxă de solidaritate pe care ar plăti-o cei din administraţie, iar media salariilor s-ar mai apropia de economia privată.

Fără să mai aştepte o nouă majoritate parlamentară, în vestul ţării, câţiva şefi de consilii judeţene sau primării, abia aleşi, au trecut la auditări şi chiar la disponibilizări. Au constatat că au dat peste posturi fantomă, cu angajaţi fără „obiectul muncii”. Astfel de locuri călduţe create pentru rudele şi prietenii conducătorilor de instituţii ar trebui să dispară. Au ajuns să fie ca o emblemă pentru funcţionarii din administraţie.