O carte de (re)citire

E ca şi cum m-aş duce la spovedanie (zic asta întrucât tot se apropie Sfintele Sărbători ale Paştelui), la împărtăşanie fără a posti, fără a fi curat la trup, în cuget şi-n simţiri, fără a ierta şi a cere iertare. Şi-mi şi amintesc cum tata, când venea ziua împărtăşirii, înainte de a ieşi din casă îşi cerea iertare de la mama (Iartă-mă tu, Jâniţă!) şi de la fiecare dintre noi, copiii. Iar noi îi spuneam Dumnezeu să te ierte, tată!, uimit, copleşit fiind eu, la acea vârstă fragedă, cum tata, om mândru şi repede inflamabil (după cum la fel de repede redevenea blând şi înţelegător), îi săruta mâna mamei, o îmbrăţişa, ne îmbrăţişa şi pe noi… Nemulţumirile, ciondănelile, chiar conflictele de peste an erau uitate ca prin farmec, se instaura spontan, în casă, o pace şi o concordie binefăcătoare.  

Căutam, lunile trecute, în adâncurile mele, această stare şi, poate, abia acum am găsit-o. Recunoasc, eram în conflict cu mine însumi şi nu mă puteam detaşa, îmi otrăveam singur zilele şi nopţile, încercând a mă convinge că suferinţa mea poate trece, orgolioasă, înaintea suferinţei altora. Chiar înaintea adevăratelor suferinţe. Dar mă-ntorceam, iar şi iar, la terifianta mărturie a lui Fl.C.P., care, prin simplă comparaţie, duce-n derizoriu orice altă suferinţă, reală sau închipuită. S-a întâmplat să citesc mai întâi cealaltă carte a lui, Frica şi pânda, ulterioară Torturii…, despre care am dat samă chiar în această pagină. Dar este ca şi cum ai citi Purgatoriul înaintea Infernului. Sau Într-o gară înaintea Arhipelagului Gulag. Sau Ciulinii Bărăganului înaintea Spovedaniei pentru învinşi. Nu realizezi dimensiunea Răului. Frica şi pânda sunt anticamera, antractul supliciului. Când, după cinci ani de suportare a Torturii şi  415 pagini de disecare a acesteia, astfel încât să fie pe înţelesul tuturor, viitorul prozator/ mărturisitor păşeşte, liber, pe peronul gării din Gherla, el realizează frica de libertate, faptul că a schimbat o închisoare, cu alta, Republica Populară Romînă (încă) numită. Cu îdin i, desigur. Oricum, acceptabilă, aceasta, celei din care tocmai ieşise. Era 31 ianuarie 1964, ningea, ţipenie de om pe stradă şi în gară, doar acest ins ieşit, cu adevărat, dintr-o altă lume, îmbrăcat cu hainele unui (mai mult ca sigur) martir din temniţele Gherlei, şi care măsura stereotip, maniacal, peronul, în aşteptarea unui tren care să-l ducă – unde?! 

Citind/ recitind cartea lui Florin Constantin Pavlovici, am început a mă întreba, retro, ce făceam eu, cel născut cu doar 8 ani mai târziu decât autorul, în acei ani, în acele zile când el era anchetat (bătut, umilit) la Rahova dâmboviţeană, săpa canale, ridica diguri în Balta Brăilei, suporta atrocităţile gherlei (devenită, din substantiv propriu, unul comun)? Prima constatare este aceea că am trăit în lumi paralele, parcă şi-n ţări (oarecum) diferite. În ‘59, când el era arestat, eu urmam, la Câmpulung Muscel, o şcoală specială destinată celor cu boli cronice. Casă, masă, asistenţă medicală, transport pe CFR – totul gratuit, ba chiar şi supliment  la 10 dimineaţa, la 5 după-amiaza – cum să nu-ţi placă regimul?! Dar tot acolo, în mintea mea năclăită de sloganurile pe care mi le turnase până atunci şcoala, dar scurt-circuitată de răbufnirile anti-staliniste, anti-bolşevice, anti-dejiste ale tatei, s-a mai deschis o ferestruică. (Şi o paranteză, doar pentru şahişti: Ţi-ai făcut o gaură!, îi zicea Capablanca lui Alehin, după vreo mutare, în strălucitoarele lor dispute şahistice. Nu, mi-am deschis o ferestruică!, venea replica lui Alehin.) În cazul de la Câmpulung, s-a deschis chiar o fereastră, prin care a sărit colegul nostru Paul, demascat, într-o şedinţă specială, casimpatizant al contra-revoluţiei din Ungaria şi exclus din şcoală, ca un element ce putea fi periculos pentru viitorul contabilităţii mioritice… 

Tot în acea vreme, în călătoriile mele de vacanţă de la/ spre urbea musceleană, văzusem, nu se putea să nu văd, trenurile cu soldaţi sovietici şupurându-se îndărăt spre măreaţa lor Uniune, scoşi din ţară (se zicea) de viteazul Dej (care băgase spaima-n burgheji…). În acele călătorii intersectam uneori, noaptea, şi trenuri cu deţinuţi, şi nu-i exclus ca în vreun vagon cu ferestrele oblonite să se fi aflat şi Florin Pavlovici. Sau Dumitru Vacariu. Sau Alexandru Zub. Sau consăteanul meu Ursachi,  boier al minţii, cu Academie Comercială, pus de cioclovinele din sat să păzească aria, căreia tot ele, cioclovinele, îi dădeau foc peste noapte, spre a dovedi că boierul e un sabotor… Vor trece vreo trei decenii ca să aflu că-n 1958 începuse al doilea val de arestări. Şi că, tot în acel an, eu, albatrosul rănit de aripa poeziei, am convieţuit în acelaşi oraş cu Constantin Noica, omul deplin al rostirii filosofice româneşti, obligat la această anticameră, înainte de-a fi dus acolo unde îl aştepta multă întristare şi suspin. Tortură, altfel zis.

Şi parcă mă văd, şase ani mai târziu, în Aula Magna a Universităţii ieşene, ascultându-l, dimpreună cu alte câteva sute de studenţi, pe Maurer – care ne prelucra declaraţia din aprilie 1964, aducând amănunte şi spunând pe şleau cum ne-a spoliat, timp de 20 de ani, marea noastră prietenă de la Răsărit. Exaltaţi, am început a scanda (nu ştiu dacă spontan, sau cineva a dat tonul) Gheor-ghiu-dej şi alte lozinci, pe care Maurer le întrerupea, agasat, cu un semn al mânii. Dar când, surprinşi noi înşine de această neverosimilă libertate de exprimare, am prins a scanda Afară, afară/ ruşii din ţară!, s-a apreciat că întrecusem măsura şi-am fost ferm… rugaţi să nu mai strigăm.

De ce-mi vine acum să glosez pe marginea cuvântului bandit? În copilărie, doar ce auzeam că pe Cutare l-au călcat sau chiar l-au omorât bandiţii. Oamenii de pe valea Jijiei încă lucrau la mitologia banditului Coroi(nici vorbă să-l ridice la rang de haiduc…). Simpla pronunţare a acestui cuvânt mă înspăimânta. Bandiţii erau tot ceea ce putea fi mai înfiorător, la concurenţă cu lupii şi cu balaurii care îmi populau visele. În Tortura… lui Florin Pavlovici, bandit/ bandiţiiau, probabil, cea mai mare frecvenţă. Pe distanţa dintre acasă şi penitenciar, proaspătul licenţiat în filosofie accede, fără niciun examen, la calitatea de bandit– care îl va însoţi, peste tot, în cei cinci ani (o nouă facultate!) de recluziune. Şi ca el, toţi ceilalţi (circa două milioane) de deţinuţi politici. Poate cineva normal la cap asocia această etichetă cu nume precum Alexandru Ivasiuc, I.D. Sârbu, Ion Omescu, Steinhardt, Paleologu şamd, până la concitadinii noştri Dumitru Vacariu, Alexandru Zub?! Adevăraţii bandiţi (hoţi, tâlhari, ucigaşi) se aflau cazaţi într-o colonie vecină cu aceea a politicilor şi e posibil să fi fost trataţi cu oarece înţelegere, după principiul conform căruia cine s-asamănă, s-adună… Locul caraliilor, al torţionarilor acolo era şi, mai mult ca sigur, nu s-ar fi deosebit prin nimic de bandiţii cu acte (criminale) în regulă. Căci până şi animalele se dovedeau mai umane. Câinii dresaţi nu muşcau, când erau asmuţiţi de caralii asupra unui bandit în pielea goală, fie el politic… Nici calul comandantului de lagăr nu-l sfărâma în copite, când viteazul călăreţ dădea năvală peste un bandit numai idei, piele şi os… Să mai povestesc? Mai bine nu. E o lecţie de inumanitate ce trebuie (re)citită de fiecare, pe cont propriu.

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist

Publicitate și alte recomandări video