O efigie a acuarelei românești – Iulia Hălăucescu 100

În 2005, când am alcătuit albumul consacrat vieții și creației Iuliei Hălăucescu, ce se alătura, într-o mai cuprinzătoare abordare, Albumului – Catalog din 1999, de la cei 75 de ani de viață ai acestei personalități mitice a acuarelei românești, am intitulat opul „O încercare de efigie”, iar excursului hermeneutic i-am spus „Portret poliedric”. Artista tocmai trecuse pragul patriarhalei vârste de 80 de ani. Străbătuse decenii de-a rândul o cale regală și se modelase ca o personalitate distinsă și distinctă a artelor frumoase românești, a acuarelei îndeosebi. Iulia Hălăucescu fusese sortită nu doar să săvârșească cu măiestrie un meșteșug artistic, ci i se hărăzise să vină cu un prețios adaos al său în evoluția unui gen milenar, cel al culorilor pe apă. Dar am formulat cu sfiala prudenței scrierea mea drept o încercare, pentru că socotisem, văzând verva cu care creatoare urca la lucru zi de zi în atelierul din încăperea de la etaj a casei sale, o bijuterie a arhitecturii neo-românești a primei jumătăți a veacului XX, că sunt posibile surprize, și din rezervorul ce i se dăruise puteau ieși splendori ca dintr-o aurărie de demult. Și s-a întâmplat o vreme, dar, din păcate, eminescianul bucium avea să sune cu jale peste numai doi ani, în decembrie 2007, când plăsmuitoarea de visuri ale frumuseții plecat-a spre cer ca într-o botticelliană pânză, ducând în înalturi ofranda unor minunății nepereche.

Portretul acestei făuritoare a visărilor feerice în culoare era conturat cu pregnanță la acel moment al elaborării albumului. Avea mai multe fațete, dar frontală era, fără îndoială, aceea de acuarelistă cu pecetea unicității. Îi ținea bine hangul și mânuitoarea tehnicii uleiului, în care pictorița atinsese coardele sunetelor înalte, cele ale virtuozității. Pe acest tărâm realizase excelența, dar în culorile de apă viziunea ei creatoare era inconfundabilă, marcă proprie. Îi aparținea, chiar dacă nu o brevetase. Din când în când se dedulcea și cu desenul colorat, în care constructivismul, de natură arhitecturală, ce va defini și creația în acuarelă, un componism bine strunit și tușeul de prețios brocart dădeau la iveală superbe priveliști amintind de expresioniștii Kirchner și Heckel.

Sigur, drumul spre înălțimile la care a acces brav Iulia Hălăucescu n-a fost unul simplu, ci plin de meandre și chiar obstacole. Dar parcă toate au concurat întru făptuirea rostuirii. Mezina preotului Gheorghe Verșescu, slujitorul cel cărturărit al altarului, premiat de Academia Română pentru monografia sa despre așezarea în care păstorea, Tarcău, satul de naștere al Iuliei, și a prezviterei Domnica, odraslă a unei familii preoțești legendare de pe Valea Bistriței, cea a părintele Gavril Danielescu, a vădit din frăgezimea vârstei imboldul de a-și transpune emoțiile și impresiile generate de natura fabuloasă din ținutul Neamțului în imagini. La 16 ani a hălăduit, aidoma lui Hogaș, prin Munții Neamțului, alături de cel care avea să-i fie pereche o viață, Petronius (Lucki), viitorul ofițer de geniu. Ceea ce se grava pe retină în acea călătorie era transpus în acuarele miniaturale, ce au format albumul intitulat „Chemarea munților”, dar de suflet pentru tânărul ei companion. Munții o încântau, nu se mai sătura privindu-i, și mâna țesea imagini de basm în culori de apă. Se auzea parcă din aceste consemnări grafice, cu gracilitatea lor, o chemare ce se înfrățea cu cea a munților, chemarea acuarelei. Avusese norocul să aibă în școala de fete din Piatra Neamț o profesoară care practica acuarela, Elena Chelsoi. Aceasta îi deschisese caseta fermecată a acuarelei. Dar, deși imboldul exista, n-a luat această cale, ci a plecat la București, unde a studiat, într-o ambianță de înaltă elevație academică, cu profesori unul și unul, Tudor Vianu, Dimitrie Gusti, Anton Dimitriu, Mircea Florian, Traian Herseni, spre a cita doar câteva dintre numele de mare notorietate. N-a îmbrățișat nobila îndeletnicire de filosof și ca urmare a comunizării țării, care i-ar fi impus să predea marxismul, curent de idei cu care nu rezona, dar și pentru că știma picturii îi dădea în continuare ispititoare târcoale. Cultura dobândită în anii de studiu a înzestrat-o cu acel orizont spiritual ce i-a îngăduit să privească conceptual și filosofic îndeletnicirea creatoare. Concomitent cu frecventarea cursurilor universitare, Iulia Hălăucescu a luat lecții private la un meșter al frumosului, Rudolf Schweitzer-Cumpăna. Punctul forte al acestui artist nu era acuarela, pe care o cultiva în subsidiar, ci pictura în ulei. Avea însă o cultură plastică vastă și a îndrumat-o înțelept și în stăpânirea culorilor de apă. Cea mai de preț învățătură pe care a primit-o a fost aceea referitoare la senzația de prospețime pe care trebuie să o lase o lucrare, indiferent de tehnică, dar mai abitir în acuarelă. Să nu dea impresia de chin. I-a fost de folos acest sfat în acuarelă, dar și în pictura în ulei, ale cărei secrete le-a deprins de la acest prim mentor.

Întoarsă de la Bucureștii formației universitare la Piatra Neamț, s-a hotărât să se dedice artei. A început să lucreze râvnitor, să expună, pentru că lucrările ei în acuarelă sau ulei, precum și grafica, erau apreciate și ajungeau pe simezele expozițiilor interregionale de la Iași, sau chiar în cele republicane de la București. Descinzând cu lucrări pentru un asemenea eveniment în capitala Moldovei, creațiile Iuliei Hălăucescu au căzut sub ochii lui Corneliu Baba, care figura în Comisia de jurizare. I-au plăcut și a întrebat-o pe autoare cu cine a studiat? Când a auzit că făcuse filosofia și luase lecții în particular cu Schweitzer-Cumpănă, a îndemnat-o să se înscrie la Belle Artele ieșene, că are trebuință de o serioasă școlire academică. A urmat clasa lui Călin Alupi, iar după desființarea școlii ieșene în 1950, a continuat studiile la București. Lecțiilor de atelier cu pastelistul de mare sensibilitate și expresivitate, care a fost Alupi, le datorează Iulia Hălăucescu tușeul mângâios din acuarelele sale, consonante însă cu transparența caracteristică culorilor de apă.

Uleiul și acuarela au reprezentat tehnicile la care a apelat aproape în aceeași măsură în anii ’50 ai secolului trecut. În tehnica aceasta a culorilor de apă bătuse ceasul prielnic întrupării unei viziuni a sa, una originală, măreață, plonjantă, privită de pe pământ către țancurile intrate în nouri ale munților, ori de sus, din cer, în zbor de pasăre spre pământ. Și unei asemenea perspective cosmice i se cerea strai pe măsură, prețios. Se izvodea dintr-o lunecare unduitoare a penelului, ce lăsa pe albul hârtiei suport imagine de ape străluminând în bătaia soarelui de dimineață, sau de minerale rare la ceasurile asfințitului, cu irizări nelumești și scânteieri de focuri ale depărtărilor. Și transparențele acestea de comori mineralogice ieșeau la iveală într-o încordare creatoare aproape paroxistică. Izbânda avea taina ei. Execuția, în mai multe variante, din care era aleasă cea mai reușită, o practică a tuturor acuareliștilor de milenii, într-o tehnică ce nu permite reveniri, se solda cu o asemenea finalitate pentru că avea loc o elaborare prealabilă, la care acuarelista recurgea invariabil de fiecare dată. Și structurarea era meticulos pregătită mental, iar realizarea nu făcea altceva decât să dea chip gândului creator. Remarcă asta, într-un comentariu substanțial și admirativ, magistrul Dan Grigorescu, notând: „…o anume elaborare previzibilă, în sensul că acuarelele consemnează fragmente ale unei viziuni pe care Iulia Hălăucescu știe că le va afla în natura cercetată de ea”.

Pasiunea pentru acuarelă, născută dintr-un temperament în deplin, armonic, acord cu aceasta, a avut drept rezultat o operă polifonică, solidă, viguroasă, cu accente de forță masculină, totodată diafană, cuceritoare, ce reprezintă o contribuție personală inconfundabilă în evoluția acestei tehnici în arta românească. O pasiune slujită cu ardoare și cu o asumare mistuitoare. Artista a urmărit perseverent, jertfitor, să ajungă la un mod propriu de exprimare. Și asta s-a și întâmplat. Mi-o spunea explicit într-un film al confesiunilor, „Chemarea acuarelei”, difuzat de TVR 2 și TVR Iași în 3 și 10 decembrie 1997: „Eu, născută în creierul munților, am trăit pe ascendentă, pe linii înalte. Am văzut ori de jos în sus perspectiva, sau perspectiva de pasăre, din zbor de sus în jos, una plonjată. Și mi-am creat un stil pe acest gen. Dar nu fiindcă am vrut, mi s-a impus de la natură. Așa am simțit eu că ar trebui să fie arta mea și natura propriu-zisă.”

Proteica creatoare Iulia Hălăucescu a devenit în timp o emblemă a Neamțului, a Pietrei. A fost generos și plin de har mesager al toposului. A răspândit în țară și în lume neasemuitele frumuseți ale acestor locuri în rapsodice plăsmuiri plastice. A fost numită cu îndreptățire „Doamna acuarelei românești”. S-a considerat întotdeauna zămislire a acestui mirabil tărâm și i-a fost statornic recunoscătoare. Asta transmite opera sa în toate articulațiile ei de poem simfonic, de „Rapsodie română”, dar nu în sunete, ci în semne plastice cu armonii sonore. A umblat pe „Drumuri de munte”, aidoma ilustrului său înaintaș, Calistrat Hogaș, pe marginea operei căruia a meșterit note de călătorie de poveste în imagini memorabile. Creația Iuliei Hălăucescu în întregime este o declarație de dragoste pentru vatra nașterii și viețuirii sale.

Iulia Hălăucescu a înnobilat cu opera ei de însemnătate națională patrimoniul spiritual al Pietrei Neamț și al județului Neamț. A ctitorit instituții, precum Muzeul de Artă și a urzit dăinuitor plasma mișcării plastice de la Piatra Neamț, percepută azi în termeni admirativi în tot cuprinsul românesc. A fost suflet din sufletul locurilor acestea de poveste. E demn de subliniat că cetatea ei nu a uitat-o. Expoziția retrospectivă de la centenarul nașterii sale, este semnul cinstiri binemeritate. Concepută în respectul memoriei, Retrospectiva dă seama de creația Iuliei Hălăucescu în ceea ce aceasta a avut definitoriu. La început de septembrie 2024, anul centenarului, această expoziție „In memoriam” s-a călătorit la Iași. 70 dintre cele 130 de pânze din Retrospectiva pietreană sunt etalate pe simezele Sălii Cupola a Palatului Braunstein. E primul popas al unul lung periplu al acestei expoziții eveniment, cel ieșean, cum era firesc, pentru că Iașii au fost pentru Iulia Hălăucescu o matrice a devenirii. Una a plăsmuirilor mirabile, ce pot fi admirate în lăuntrul Cupolei ce parcă se sumețește spre cerul în care viază etern această izvoditoare a frumuseții nepieritoare.

Grigore Ilisei este scriitor, critic de artă şi publicist

Publicitate și alte recomandări video