O farsă cu bătaie lungă

Se crede îndeobște că proliferarea mijloacelor de comunicare și a rețelelor de socializare a dus la răspândirea teoriilor conspiraționiste și a ceea ce numim fake news. Avem un exemplu la îndemână – delirul provocat de tentativa de asasinare a lui Donald Trump. Nu vreau să neg faptul că, să zicem, rețeaua Facebook nu e un spațiu în care se pun în circulație cele mai extravagante idei și ipoteze. Consider însă că fenomenul nu este nou. L-a definit, memorabil, Conu Leonida, personajul lui Caragiale: „Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu știu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee, a intrat la o idee, fandacsia e gata”. Am găsit exemple de fandacsie colectivă într-o cărțulie recentă intitulată Poanta cu felia de jambon și subintitulată O antologie a farsei (editura Allard, 2024; titlul trimite la una din farsele descrise în carte). Autorul, Matthias Debureaux, prezintă câțiva farsori celebri, dintre care unul mi-a atras în mod deosebit atenția: este vorba despre americanul Alan Abel, despre care, mărturisesc cu rușine, nu știam până acum nimic. Abel (născut în 1924) este considerat cel mai mare farsor din istoria Statelor Unite, titlu pe care, zic eu, îl merită pe deplin. Dar isprăvile sale n-ar fi fost posibile fără colaborarea activă și dezinteresată a publicului, dispus, ca și mulți dintre „feisbukiștii” de astăzi, să ia de bune cele mai gogonate invenții. Împreună cu soția sa Yetta (care într-un an a fost și candidată la alegerile prezidențiale), Abel a inițiat proiectul unor Jocuri olimpice ale sexului, în cadrul cărora cupluri din diferite țări s-ar fi înfruntat în concursuri ce încununau performanțele sexuale. De altfel, Abel a realizat un film „documentar” cu titlul Există sex după moarte ?. Cei doi soți au înființat și o școală pentru cerșetorii profesioniști precum și o companie maritimă ce permitea călătorilor, după trei zile ce anunțau o croazieră mirifică, să se sinucidă. Un puternic ecou a avut campania împotriva alăptării la sân, socotită a constitui o relație incestuoasă între mamă și copil. O reușită a fost și ideea lui Abel de a publica în 1980, în New York Times, propriul necrolog. Atât de reușită încât în 2018, când Abel a murit de-a binelea la vârsta de 94 de ani, jurnalistul însărcinat cu redactarea știrii a dat dovadă de o mare prudență, scriind că, „după toate aparențele”, Abel a decedat.

O farsă le întrece însă pe toate și e menită, indubitabil, să rămână în istorie. Către sfârșitul anilor 1950, mizând pe puritanismul americanilor, Abel înființează SINA, adică Societatea împotriva Indecenței Nudității Animalelor. Abel se autopropune vicepreședinte și angajează un actor aflat în șomaj, Buck Henry, pentru a juca rolul de președinte sub numele de G. Clifford Prout, Jr. Statutele asociației și proiectele ei sunt trimise unor realizatori de talk-show-uri de la mari televiziuni, cu mențiunea că președintele asociației este dispus să participe la emisiuni. Ceea ce se și întâmplă curând: pe 27 mai 1959 „președintele” Clifford Prout e prezent pe platoul emisiunii „NBC’s Today Show”, a animatorului vedetă Dave Garroway. E o rușine, își începe discursul Prout, să vezi animale în posturi indecente la marginea drumului, copiii noștri sunt șocați, nu se mai poate continua așa, trebuie să existe o îmbrăcăminte specială care să acopere părțile vitale ale animalelor. Chiar dacă din publicul aflat în sală se aud câteva râsete, realizatorul emisiunii (și co-realizatoarea, faimoasa Barbara Walters) sunt convinși de autenticitatea demersului. Pentru a da un plus de credibilitate, Abel anunță că asociația a primit o donație de 400000 de dolari și că numără acum 55000 de membri. Mai mult, Alan Abel reușește să obțină o adresă poștală pe Fifth Avenue, înregistrează numărul de telefon MOrality 1-1963, lansează deviza asociației: „Decența de acum înseamnă moralitatea de mâine”. Participă la tot mai multe emisiuni TV, susține că nuditatea animalelor stresează copiii, facilitează comportamentele anti-sociale și eșecul școlar. În doi ani, asociația primește peste 40000 de scrisori, în care autorii își exprimă adeziunea sau obiecțiile și ridică diferite probleme. Abel și Buck Henry, la rândul lor, propun diferite modele de haine pentru animale. Cei doi pleacă în turneu în California – iarăși emisiuni TV, interviuri acordate unor mari cotidiene. Phil Santora, laureat al premiului Pulitzer, scrie un lung articol pentru ziarul cu cel mai mare tiraj din țară. În noiembrie 1962, Abel este invitat să conferențieze la prestigioasa universitate Berkeley: conferința este o capodoperă de umor. Întorși pe coasta de est, cei doi organizează o manifestație în fața Casei Albe, reclamând ca președintele Kennedy să îmbrace poneiul fiicei sale, Caroline. În august 1963, invitat la emisiunea lui Walter Cronkite de la CBS, Abel susține că programul asociației sale ar reduce considerabil șomajul, prin înființarea a sute de fabrici care vor confecționa îmbrăcăminte pentru animale. Poate că farsa ar fi continuat dacă cineva de la CBS nu l-ar fi recunoscut pe Buck Henry, care făcuse figurație în niște seriale ale postului.

Farsa a durat vreme de șase ani, între 1959 și 1965. A fost subiectul a milioane de conversații, pe tot teritoriul Statelor Unite. Americanii au „socializat” spontan, o aberație a ajuns să fie, în ochii multora, credibilă. Farsa gândită și pusă în scenă de Alan Abel arată, o dată în plus, cât de vulnerabilă este „opinia publică”.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor

Publicitate și alte recomandări video