Dacă la „Revoluție” era o singură televiziune, acum mai multe își uneau forțele ca să prezică apocalipsa. Ceea ce m-a frapat era un fel de jubilație la gândul nenorocirilor care vor veni, o voluptate a dezastrului. Să fie această frenezie a violenței înscrisă în gena noastră, a românilor?
Vă amintiți cu siguranță, cei care ați trăit acele zile din decembrie 1989, ce s-a întâmplat, după fuga lui Ceaușescu, cu Televiziunea română devenită – brusc – „liberă”. Mai întâi s-au perindat pe acolo fel de fel de persoane grăbite să-și facă cunoscute entuziasmul și crezul politic. Curând după aceea, din studiourile televiziunii au început să fie lansate cele mai teribile zvonuri și cele mai înfricoșătoare avertismente privind acțiunile asasine ale unor nevăzuți dar nemiloși „teroriști”. A fost o amplă, extraordinară operațiune de manipulare, printre ai cărei protagoniști se numărau și câțiva angajați ai televiziunii, în frunte cu un anume Teodor Brateș, maestru în a răspândi cele mai fanteziste, dar, totodată, mai alarmiste zvonuri. Teroriștii au otrăvit apa, teroriștii se ascund printre clădiri și trag la întâmplare, un grup de helicoptere militare se îndreaptă către Iași, teroriștii atacă obiective militare, teroriștii au înconjurat sediul Televiziunii și deja au intrat în clădire (de unde apelul disperat către bucureșteni: „veniți să apărați Televiziunea română liberă”) etc., etc. Tensiune extremă, imagini cu puternic impact, o țară întreagă stă cu ochii ațintiți către televizor și își ține răsuflarea. Prin contrast, noii lideri, Iliescu și cei din jurul lui, rămân calmi și lucizi.
Acea stare generală de psihoză a rămas, până în ziua de astăzi, neexplicată cu adevărat. Punere în scenă, minciună de la un capăt la altul, utilizare perversă a câtorva fapte totuși reale? Doar „Procesul Revoluției” ar fi putut lămuri lucrurile, dacă nu total, măcar în mare parte.
Mi-am amintit de acele zile confuze urmărind alegerile prezidențiale americane. În ziua premergătoare scrutinului, televiziunile adoptaseră un ton sumbru, avertizându-ne că se vor produce mari nenorociri. Eram înștiințati că în Statele Unite tensiunea este uriașă, că oamenii se pregătesc pentru ce e mai rău, că proprietarii de magazine își baricadează ușile și ferestrele, că poliția este omniprezentă alături de armată, că mai mulți cetățeni au profitat de ocazie și și-au cumpărat adăposturi anti-atomice (nu glumesc: știrea era însoțită de imagini), că luptele de stradă vor fi inevitabile ș.a.m.d. Toate aceste avertismente porneau de la premisa că Trump va pierde alegerile și că partizanii săi vor dezlănțui iadul pe pământ (drept circumstanță atenuantă ar fi amintirea evenimentelor de acum patru ani). Celor două-trei incidente cu totul minore care s-au produs în acest timp li s-a acordat o atenție disproporționată. Dacă la „Revoluție” era o singură televiziune, acum mai multe își uneau forțele ca să prezică apocalipsa. Ceea ce m-a frapat era un fel de jubilație la gândul nenorocirilor care vor veni, o voluptate a dezastrului.
Să fie această frenezie a violenței înscrisă în gena noastră, a românilor? Mi-a venit în minte un schimb de replici din D-ale carnavalului, piesa lui Caragiale: „Nae: Vrei scandal cu orice preț? Mița: Da, (…) vreau scandal, da…(…) ai uitat că sunt fiică din popor și sunt violentă (…), și-am să-ți torn o revuluție, da’ o revuluție … să mă pomenești!…”. Într-adevăr, televiziunile noastre „de știri” vor scandal, vor sânge, vor violență. Așteptau cu speranță măcelurile ce ar fi urmat să se producă în orașele americane. Aceste televiziuni refuză normalitatea, calea de mijloc, dialogul civilizat. Și atunci când comentează viața politică românească, ele descoperă la tot pasul scandaluri „uriașe”, manevre perfide, trădări mișelești. Politicienii „atacă la baionetă”, își „înfig cuțitul în spate”, aplică „lovituri năprasnice”.
Îmi închipui ce deziluzie au trăit oamenii din televiziune care se pregăteau pentru sângeroase confruntări când au văzut că, noaptea, scrutinul se desfășoară în liniște, că după ce s-a știut învingătorul nu s-a ieșit pe străzi și nu s-au spart vitrine, că a doua zi rivala învingătorului a ținut un discurs decent. Dacă, prin absurd, l-ar fi avut pe Trump în față, comentatorii și animatorii de talk-show-uri i-ar fi aruncat, cu năduf, tot o replică din Caragiale: „Nu mai ai nici un haz!”.
Publicitate și alte recomandări video