LECȚIE DE ECONOMIE

Aventura conjugală a evadatului din spital Lăzăruș Bulearcă pe Copou: tabara cu gumă Turbo, ceasuri Rolex de Huși și coniac Courvoisier distilat la Ciurea

joi, 16 ianuarie 2025, 03:00
1 MIN
 Aventura conjugală a evadatului din spital Lăzăruș Bulearcă pe Copou: tabara cu gumă Turbo, ceasuri Rolex de Huși și coniac Courvoisier distilat la Ciurea

Adormise dus, hotărât să meargă la biserică pentru prima dată după nuntă, la peste trei decenii distanță, dorind să stea de vorbă pe-ndelete cu preotul, căruia dorea să-i ceară explicații legate de frica aceea celestă, vecină cu pioșenia, resimțită în suflet, nu în oase, pe anevoiosul drum de întoarcere acasă.

Nu vedea, nu auzea, nu putea mirosi, gusta, pipăi. Nu-și percepea trupul și avea, mai curând, o bizară senzație de neființă. Era ceva abstract, o stare excepțională a materiei, definită de Nichita Stănescu prin expresia umbra unui gând. Se simțea un nimic ce plutea ca un spirit ubicuu, într-un ocean de beznă deasă și neagră ca smoala Iadului, luminat intermitent și vag, pe ici, pe acolo, cu raze palide de speranță. Nu era nici mort, nici viu, ci se afla suspendat între două lumi unite printr-un tunel al neutralității senzoriale, din care putea aluneca oricând: fie în hăul inexistenței absolute, pentru totdeauna; fie, temporar, în universul extraordinar al imaginilor, culorilor, sunetelor, experiențelor olfactive. Doar intervenția grației divine l-ar fi putut scoate din acea stare de precaritate ontică, oarecum similară celei trăite de măgarul lui Buridan. La un moment dat, cumpăna existențială s-a înclinat spre lumină, atunci când în tunel s-a auzit o voce caldă și milostivă, care spunea: „Lazăre, vino afară!”. Ușor-ușor, revenea în lumea celor vii, pe care o percepea din nou, cu ajutorul simțurilor anesteziate, paralizate, aproape defuncte, pe durata plutirii în tunelul neutralității existențiale. Era atât de lipsit de vlagă, încât i se părea că pleoapele au greutatea clopotului de bronz din podul bisericii. Nu vedea nimic. O acalmie mormântală îi zgâria timpanele. Auzea doar străduințele disperate ale inimii de a injecta vitalitate în corpul semimort sau semiviu. În schimb, simțea un ger cumplit, de parcă fiecare celulă a trupului i-ar fi fost spintecată de o sabie rece ca sufletul siberian de soacră. Cu un efort eroic, gata-gata să-l readucă în pragul colapsului, a mișcat lent mâna dreaptă, încercând să-și facă cea mai vagă idee despre locul în care zăcea. Din câte și-a putut da seama, stătea întins cât era de lung și nu purta veșminte. Un fior călduț și agreabil ca o dimineață de mai i-a furnicat trupul din cap până în picioare, la gândul că soția a trecut printr-o răzgândire epocală și i-a făcut o surpriză la care el încetase să mai spere de ani buni. Tocmai revenise din morți sau de pe aproape, iar primul lucru pe care și-l reamintea din prima viață era căsătoria. Iată soarta bărbatului însurat, gândea el cu partea dezmorțită a minții: Dumnezeu îți mai dă o șansă, dar nu înainte de a-ți reaminti că trebuie să-ți duci crucea și să parcurgi până la capăt această veritabilă via dolorosa a căsniciei, chiar dacă în final te așteaptă predestinata, implacabila răstignire! Atunci când mâna i-a alunecat de pe trunchiul semicongelat și vinețiu, a simțit sub el ceva ce aducea cu o masă de piatră, în niciun caz cu așternurile calde, primitoare și confortabile ale patului conjugal din vremuri apuse, devenite distante, aspre și uzate, din cauza unui soi de rugină emoțională depusă pe nesimțite, odată cu trecerea timpului. Alături, la doar câțiva centimetri, degetele aproape înghețate ale aceleiași mâini au dat, pe bâjbâite, peste un trup la fel de rece și dezgolit, ceea ce i-a creat o mirare soră cu stupefacția. După primii ani de căsnicie, relațiile intime (cu soția) deveniseră tot mai operative și căpătau un accent pronunțat vestimentar, încât renunțarea la haine, pe durata celor câteva minute destinate îndatoririlor conjugale trupești, părea să contravină principiilor elementare ale ergonomiei, disciplina care, conform ediției revizuite și îmbunătățite a DEX-ului, „se ocupă de studiul condițiilor de muncă în vederea realizării unei adaptări optime a omului la acestea”. Cu timpul, la procesul tot mai mecanic, mai frust și mai sporadic de împreunare, participau cu o totală lipsă de curiozitate și entuziasm izmenele, cămașa de noapte, ba o flaneluță, ba un batic și, chiar, chiloții. Ciorapii deveniseră oricum un accesoriu nelipsit al ritualului din ce în ce mai puțin cronofag. Incapabil să priceapă metamorfoza radicală soției și mai neîncrezător decât apostolul Toma, a luat la pipăit îndeaproape trupul învecinat, descoperind terifiat nu numai că acestuia îi lipsesc sânii, dar și că îi prisosesc niscaiva centrimetri de șpârc în zona inghinală. Efectiv nu își aducea aminte ca nevasta lui să fi avut vreodată păr pe piept, chiar dacă nu o mai mângâiase din creștet până în picioare din noaptea nunții. Sperietura năprasnică i-a dat muribundului suficientă adrenalină, încât el să sară ca ars în picioare și să părăsească intempestiv încăperea glacială și neluminată, fără să mai citească plăcuța învechită și prinsă de ușa din lemn răscopt, pe care era gravat cuvântul Morgă. În fuga disperată, abia apucase să șterpelească un halat alb-gălbui dintr-un cuier de pe hol și o pereche de șlapi medicinali de damă, lăsați de izbeliște pe o băncuță de așteptare.

Ieșit din minți și din Spitalul Sfântul Spiridon, aflat în buricul Iașului, Lăzăruș Bulearcă gonea ca un descreierat spre dealul Copoului, privind mereu înapoi, îngrozit de teama că ar putea fi ajuns din urmă de soția fără sâni, dar cu falus flasc, ori de arătarea inertă ce îi ținuse companie în acea cameră mortuară. În dulcele târg al Moldovei, se iveau zorii ușor înțepători ai unui început de toamnă, iar străzile, copacii, clădirile și locatarii lor moțăiau în așteptarea primei duminici din septembrie, totul fiind scufundat într-o lene binefăcătoare, reconfortantă. Singurul element distonant al acelui tablou citadin bucolic era un bărbat trecut de cincizeci de ani, îmbrăcat doar cu un halat ponosit de spital și încălțat cu niște șlapi scofâlciți, folosiți în mod obișnuit de autopsieră, un ins cu fața pământie, de fiară hăituită, ce încerca cu disperare să se îndepărteze de acel loc întunecat și glacial în care se trezise din morți. Ajuns în rondul de la Agronomie după o prigoană imaginară, Lăzăruș s-a așezat extenuat pe banca de lângă singurul chioșc deschis la acea oră matinală, pe când primele fascicule de lumină ale zilei își făceau apariția alene din viile și livezile Șorogarilor. România se afla de ani buni în plin proces de tranziție, iar acumularea primitivă a capitalului se realiza prin orice mijloace, inclusiv cele mai veroase, exact așa cum scrisese marele Nostradamus al clasei muncitoare, profetul Marx, în mult iubitele sale evanghelii anticapitaliste. La numai doi pași de el, o chioșcăreasă durdulie și cu vocea stâlcită de tabagism oferea de-a valma gumă de mestecat Turbo, țigări Assos și BT, coniac Courvoisier distilat la Ciurea, prezervative reșapate mărimea XXL și iconițe făcătoare de minuni, sfințite pe muntele Athos, iconițe simple, nesfințite și nefăcătoare de minuni, ceva mai ieftine, ceasuri Rolex meșteșugite la Huși, apă tămăduitoare de Coțușca, îmbuteliată la PET de doi litri, cărți de rugăciuni pentru credincioșii în păcănele, fotografii nu tocmai ortodoxe cu Cicciolina, Samantha Fox, alături de poze cu mănăstirile din nordul Moldovei, spirt Mona, pliculețe cu vegeta și ediția românească a mult așteptatei reviste Hustler, lumânări, tămâie de leac și sticluțe cu mir de la Ierusalim, practic, orice i-ar fi trecut prin minte consumatorului suveran, ajuns stăpân la doar câțiva ani de când accidentul istoric îl făcuse să renunțe la statutul de fomist. Însă ceea ce i-a atras atenția proaspătului înviat era titlul de pe prima pagină a celui mai popular cotidian ieșean din anii 1990, mai popular chiar decât fostul prim-secretar Iliescu, mai precis, Gazeta poliției, singura publicație cu apariție duminicală: „Șoc și groază: cetățeanul L. B., dintr-o comună ieșeană, mort în urma unui pariu”. În esență, autorul articolului explica faptul că, în urmă cu o zi, adică, sâmbătă, sus-menționatul individ, rămas anonim, a pus rămășag cu prietenii de pahar, din secta Martorii lui Bachus, că poate bea pe nerăsuflate o „giumati di votcî”. Din nefericire, el a căzut secerat după ultima picătură de alcool îngurgitată, fiind dus în comă la un spital din Iași, acolo unde medicii de gardă și preotul de serviciu i-au constatat decesul, trimițând corpul spre autopsiere la morga respectivului stabiliment medical. „Lua-v-ar dracu’ di bețâvi, nu va mai săturaț di dughialî!”, concluzionă Lăzăruș Bulearcă, stupefiat, dar ușor căzut pe gânduri, aproape bănuitor.

Fără bani, fără buletin, fără bulendrele personale și fără o bună parte a memoriei, Lazărul din Plugari a decis să se întoarcă în sat pe jos, pe un drum ceva mai ferit de ochii exigenți ai lumii, folosit deseori ca șofer, pe vremea C.A.P.-ului, la volanul vestitului și răblăgitului camion Bucegi, mândrie a industriei auto băștinașe, prin faptul că, deși pornea de obicei doar cu manivela, avea, totuși, avantajul comparativ de a merge inclusiv la deal. Spera, astfel, să-și limpezească mintea și să înțeleagă ce i s-a întâmplat de a ajuns să horhăie ca un seminebun, în halat alb și șlapi medicinali de damă, pe caldarâmul Ieșilor. Noaptea dădea ortul popii printre frunze, crengi, iarba înrourată a dimineții și butucii de vie ai Copoului, iar el se îndrepta amărât, resemnat și încă speriat spre casă, pe aleea pavată ce făcea legătura între Universitatea agronomică și extremitatea de nord a orașului, de unde se cobora în Breazu. În timp ce își târâia papucii subdimensionați pe piatra tocită a drumului, sesiza indignat că totul se clătina în jur: căminele studențești, castanii ruginiți, gardurile, stâlpii, clădirea Liceului agricol și cea a Liceului pedagogic. Doar el părea să stea drept, solemn ca un străjer al Palatului Buckingham, un exemplu de verticalitate și stabilitate, într-o lume a nisipurilor mișcătoare, din cauza seismelor de toate felurile. Se pipăia cu o anumită regularitate, ca să verifice dacă nu cumva dăduse colțul. A descoperit mirat că fruntea îi era plină de riduri, dar nu mai mari decât cele ce îi încrețiseră sufletul. După câteva clipe de introspecție, avea senzația că viața i se înfățișa aidoma unui dulap hârbuit, colbăit și ciuruit, în care stăteau îngrămădite haotic iluzii și deziluzii, ceva bucurii, dar și multe nimicuri, niscaiva lucruri frumoase, dar învechite, precum o iubire de mult defunctă și putrezită, atinse, toate, fără excepție, de ulcerul trecerii neîndurătoare a vremii. Fugise din Iazu Vechi ca să scape de gura ca o meliță a maică-sii și se oploșise la noi în sat din pură întâmplare, dar nu s-a aclimatizat cu adevărat niciodată. Deși venea de la vreo zece-cincisprezece kilometri, de peste deal, la o oră și ceva de mers cu căruța, nu s-a adaptat pe deplin climei din Plugari, una temperat continentală, cu puternice influențe oceanice, din cauza iazurilor de pe Humărie, Dorna și Vasilachi. Din acest motiv, mai toți îl considerau o lichea, adică un măritat demn de tot disprețul, un „vinitic” tolerat cu greu de suveraniștii verzi și veșnic vigilenți ai satului. Lumea nu prea îl înghițea, deoarece îi sărea țandăra imediat și se punea în gură cu oricine și de la orice. Era un contrazicător din naștere, un Gică Contra intratabil, și, la fel ca tot românul după ’89, părerolog.Vorbea mult și dezlânat, iar onanismele sale oratorice deveniseră insuportabile. Rar îi convenea ceva. Își pusese pirostriile de tânăr, după o noapte scăldată în poșircă făcută din tescovină reciclată, atunci când în mintea tulbure i se strecurase în mod cu totul inexplicabil nevoia stranie de a avea un stăpân. Însă, după ce trecuse bariera celor cincizeci de ani, ajunsese la concluzia că, pentru orice bărbat însurat de mult timp, căsătoria nu reprezintă altceva decât un nesfârșit, nemilos și cinic exercițiu de abstinență. Mai sceptic decât Schopenhauer, gândea că viața înseamnă doar un antrenament excesiv de lung pentru întâmpinarea morții. Ajunsese atât de pesimist, încât, după o viață fără rost, nu vedea ce sens ar mai avea moartea. Îi mai ridica moralul Venerica, tămăduitoare semiprofesionistă de răni trupești și sufletești, furnizoarea de servicii de divertisment rural masculin, producătoare de fericire în regim low-cost, practicantă a amorului liber și dezinhibat, în folosul comunității, dar cu scop lucrativ. Atunci când suferințele nu îi puteau fi alinate de consolatoarea satului, folosea remediul universal al nefericirilor postdecembriste, vodca sau mitilicul, drogul săracului sau stupefiantul calicului, care făcea ravagii în lumea rurală dezorientată și speriată de schimbările revoluționare din prima parte a anilor 1990. Cu timpul, i se cuibărise în minte ideea că nu i-a reușit viața, n-o să-i reușească nici moartea. În adâncul sufletului, spera, totuși, că prima viață e de probă, de încercare, de tatonare și că abia după a doua poți trage concluzii în deplină cunoștință de cauză. Oricum, în cea dintâi, nu făcuse vreun lucru realmente mare, important, semnificativ; o cheltuise în zadar, aidoma unui fiu risipitor, o trăise mai degrabă în banalitate și submediocritate. Însă problema principală a vieții lui Lăzăruș consta în aceea că nu credea în nemurire, lucru rar printre plugăreni. Suferea de frigiditate religioasă acută, deși numele de botez i se trăgea de la o predică rostită de preot în Săptămâna Mare, pe vremea când maică-sa îl purta în burtă, predică ce relata miracolul săvârșit de Mântuitor în Betania. Nu se lăsase convins nici măcar de nesfârșitele pledoarii alzheimeriene, cu mireasmă de paos, ale părintelui Epifanie.

Scurtele lui reverii existențiale, întrerupte de încercările repetate de a-și acoperi trupul de bărbat mărimea L cu un halat de femeie mărimea S, au luat sfârșit subit, atunci când, aflat în trecere pe lângă biserica din Breazu, i s-a părut, pentru prima dată în viață, că dangătul venit dinspre clopotniță avea în el ceva ireal, transcendental, mistic sau, poate, ezoteric. O furnicătură plecată din inimă, însoțită de o moleșeală tandră, i-a inundat trupul ușor diform, atins de semnele plăpânde ale unei bătrâneți premature. Treptat-treptat, pe măsură ce se apropia de pădurea Mârzești, îi revenea în suflet optimismul pierdut în patul conjugal încă din prima noapte a căsătoriei. Soarele plictisit al acelei dimineți tomnatice de răpciune l-a găsit ostoindu-și foamea cu mure pe o tarla din apropierea Horleștiului, printre glugile de popușoi abia secerați. Un impuls interior insondabil l-a pus să-și facă o coroană dintr-o ramură de cătină, purtată cu o pioșenie de neînțeles pentru el, accentuată de un spin ce făcuse ca un fir subțire de sânge să i se prelingă pe obrazul nebărbierit de câteva zile. Una din vocile interioare îi sufla în creierul încă nelimpezit că se afla pe Drumul Damascului, deși el se apropia, mai mult de-a târâita, de suburbiile cosmopolite ale Iepurenilor. Ghiontit de un avânt teologic indescifrabil și evlavios ca o actriță de filme pentru adulți, se îndrepta solemn către Potângeni, ud leoarcă, după ce încercase zadarnic să despartă apele heleșteului de la Movileni, cu un ciomag de ciobănie, abandonat involuntar în șanț, lângă o sticlă golită de spirt medicinal. Făcuse un ocol prin cătunul sus-pomenit, deoarece auzise recent că o boală misterioasă, descoperită, de asemenea, prin alte zone ale Moldovei rurale, tinzând să se transforme într-o veritabilă epidemie, lovise de câțiva ani rustica așezare uitată de istorie. Umbla vorba că femeile de aici făceau subit deviație de sept și hematom facial, în special, ocular, după câte o ceartă cu soții. „Pocăiți-vă, uăi bețâvilor, cî Împărăţia cerurilor iesti aproapi!”, se trezi el glăsuind în timp ce trecea grav, preocupat și indignat pe lângă cel mai frecventat așezământ spiritual al comunității, bufetul, sub gardul căruia alchimiștii băștinași preschimbau vinul în urină. De la Potângeni până la Chișcăreni, Lăzăruș, înviatul, a ținut-o tot într-o predică, ba dojenind umanitatea, ba rugându-se pentru sufletul ei, propovăduind idei contradictorii și binecuvântând tot ce-i ieșea în cale, inclusiv doi câini în călduri, care se iubeau cu patimă și fără inhibiții printre scaieți. Era trecut deja de miezul zilei, iar căldura toropitoare a acelei duminici de septembrie îi lăsa senzația că lumea se descompunea, începând să emane mirosuri pestilențiale de fățărnicie, zgârcenie, meschinărie, indiferență și răutate, aruncând în văzduh ceva fetid, otrăvitor. În schimb, din lutul asudat al lui Lăzăruș, ieșea un damf aproape letal de samahoancă, atât de puternic, încât propria lui umbră își acoperea nasul cu căușul palmelor, mister pe care a încercat să-l elucideze în prima lui predică apocrifă, ținută fără martori, tologit sub un corcoduș, în pustia de după Fântânele, omilie dedicată efectelor amnezice ale consumului excesiv de alcool.

Primele clipe ale serii l-au surprins la marginea Chișcărenilor, cu halatul zdrențuit fără îndurare de câinii nu prea duși la biserică și complet lipsiți de omenie ai stânii lui Gafița. De pe acel deal, vedea cum luna, cu frumusețea ei planturoasă, se lăsa agale peste un Plugari ațipit într-o acalmie divină, știind că urma Sfânta Maria Mică. La doar câțiva kilometri distanță, satul lui de adopție sforăia tihnit în bezna vindecătoare a nopții, anesteziat de parfumul livezilor și viilor date în pârgă. Un guițat disperat, plin de regrete și, în cele din urmă, resemnat s-a auzit pentru scurt timp dinspre singura casă luminată în acea mare odihnitoare de întuneric, stârnind reacția curioasă a coteiului plângăcios al lui Borcan și a dulăului senil al lui Bocanc. Doar șlapii hârșiți și pașii tot mai bănuitori ai lui Lăzăruș mai stânjeneau oghealul călduț și ocrotitor de liniște, așezat cu bunăvoință dumnezeiască peste case, grădini și imaș. La fântâna din capătul hudiții, îl aștepta imprevizibila și primejdioasa potaie a lui Mincinosu, cu arhicunoscutele ei hachițe. Înainte de a merge la școală, Lăzăruș absolvise un master ad-hoc de psihiatrie canină, încât, mult mai târziu, i-a fost ușor să diagnosticheze cu tulburare bipolară arătarea patrupedă cu care se împrietenise în timp, dar care, în acel sfârșit de noapte, îi bloca amenințător ultima parte a lungului și extenuantului drum spre casă, parcurs, de când intrase în sat, prin știoalne mocirloase, bahne, printre pâlcurile pline de papură și stuh de pe malurile Miletinului. În rest, țipenie de om, exact ca în ziua de Sfântul Vasile, atunci când se difuzează concertul de Anul Nou al Filarmonicii din Viena. În liniștea mormântală, auzea doar gemetele înădușite de sete ale salcâmilor și scâncetele plopilor înșiruiți pe marginea șanțului. Pe măsură ce urca ulița înecată în praf, dinspre casa lui, singura cu bec aprins la acea oră trecută bine de miezul nopții, venea un zumzet indescifrabil. I s-a făcut frică pentru prima dată în viață, una aparte, față de o putere ascunsă în Ceruri. În ograda cu poartă larg deschisă, trona un coșciug din scândură de salcâm, de genul celor făcute de Pintiliciuc cu ocazii speciale, atât de confortabile și ochioase, de îți venea să te lași de trăit. A înlemnit la propriu citindu-și numele, data nașterii și a morții pe crucea de brad mirosind a nitrolac, sprijinită de un perete al casei. Abia atunci a realizat, încremenit de mirare, că inițialele corespundeau celor din titlul articolului publicat pe prima pagină a Gazetei poliției.

Era deja prima zi a unei noi săptămâni, iar familia îi pregătea înmormântarea pentru marți. La Plugari, popa nu te îngroapă luni nici dacă mori. Cică îți merge rău tot anul. Ai ghinion toată moartea, încep să te doară oasele și alte cele. Te ia reumaticul, cum ar fi spus baba Popeasca. Cu tot păcatul, nevasta lui Lăzăruș se lăsase înduplecată și acceptase, după insistențe fierbinți, sacrificiul suprem, tăierea porcului, imediat după miezul nopții, iar gospodinele de prin vecini, experte în catering sătesc, nu foarte impresionate de cele întâmplate, pregăteau deja sarmalele și friptura pentru praznic, în bucătăria de vară din spatele casei, printre chicote bine temperate, lacrimi vărsate la momentul oportun și ohtaturi plasate strategic. Biata femeie arvunise trei preoți, inclusiv cel de la Copălău, căci, vorba aceea, o dată în viață moare omul, ceea ce, la drept vorbind, în cazul excepțional al lui Lăzăruș, s-a dovedit a fi o afirmație falsificabilă în sensul cel mai popperian al cuvântului. Cu inima înghețată, abia ținându-se de ceatlăul de corn cu care încercase să despartă apele din iazul Movilenilor, așa cum auzise el că făcuse Moise la revenirea evreilor din Egipt, înviatul s-a arătat celor ce trebăluiau în anexa gospodăriei, disperat că a dat-o în bară din nou, ratându-și inclusiv propria înmormântare, după o viață și așa plină de eșecuri. Înmărmuriți, aceștia aveau în față un om trecut de cincizeci de ani, îmbrăcat cu un fost halat, cu corcodușe chifligite în buzunarul de la piept, singurul rămas în viață după polemica nu tocmai cordială cu câinii lui Gafița, încălțat cu șlapi medicinali de femeie, cu o coroană de cătină așezată pe părul sur și zbârlit, cu obrazul ușor însângerat din cauza unui spin, plin de colb, asudat inclusiv sub limbă și degajând încă vapori de la trăscăul consumat cu ocazia rămășagului câștigat cu două zile în urmă. După o muțenie cât o veșnicie, comemoratul a găsit doar atâtea resturi de vlagă încât să întrebe scandalizat și complet năucit: „Ci faciți aici, uăi nebunilor?”. După o altă veșnicie, tăcerea de sticlă a satului a fost spartă de consoarta consternată a fostului defunct, care izbucni într-un plâns neînlăcrimat, blestemându-și zilele rămase și conchizând, cel puțin la fel de scandalizată, că „Am tăiet porcul digiaba!”.

S-a așezat în pat sleit de puteri, în odaia dinspre răsărit. Se făcuse ziuă. Razele pline de optimism ale soarelui îi mângâiau chipul, prin fereastra străjuită, în stânga, de capacul sicriului de salcâm și, în dreapta, de crucea lăcuită din brad. Dădea să ațipească, dar nu putea să nu constate că, pentru prima dată de când se știa, obținuse o victorie: pariul de la dugheana din colțul fostei secții de mașini și tractoare. Nu-i puțin lucru să ai dreptul la o a doua viață, după ce ai irosit deja una, se îmbărbăta el cu o patimă pe care nici măcar Venerica nu i-o stârnea. Ratase o înmormântare, dar începuse să înmugurească în el speranța că măcar a doua îi va reuși. Îi răsunau în urechi acel îndemn blajin de a veni afară și dangătul aproape ireal scos de clopotul bisericii din Breazu. Adormise dus, hotărât să meargă la biserică pentru prima dată după nuntă, la peste trei decenii distanță, dorind să stea de vorbă pe-ndelete cu preotul, căruia dorea să-i ceară explicații legate de frica aceea celestă, vecină cu pioșenia, resimțită în suflet, nu în oase, pe anevoiosul drum de întoarcere acasă. O fi existând nemurire, așa cum povestea odinioară părintele Epifanie? Se întrebase el, cu mintea unui fost șofer de C.A.P., înainte de a plonja în lumea viselor.

Gabriel Mursa este profesor de Economie și Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și președintele Institutului Hayek România

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii