Anunturi de Mica Publicitate
Abonament la editia electronica
Iasi Tv Life
TeleM
TVR Iasi Telejurnal
Abonament la editia tiparita

vineri, 29.03.2024

O instituţie ieşeană de marcă se află în primejdie: Şcoala Normală „Vasile Lupu” (I)

GALERIE
Eugen Munteanu
  • Eugen Munteanu
- +

Şcoala Normală „Vasile Lupu” din Iaşi se află într‑o situaţie de criză majoră. Pe de o parte, localul tradiţional al acestei instituţii ieşene, o clădire de patrimoniu din custodia primăriei, se află în stare de degradare accelerată. Pe de altă parte, reformele aberante prin care a trecut în ultimele decenii învăţământul românesc pun în discuţie statutul tradiţional al tuturor şcolilor normale din România. Reproduc mai jos o intervenţie publică pe care am avut‑o recent pe această temă.

Tratatele de retorică ale antichităţii ne învaţă că, dacă doreşti să fii ascultat şi înţeles, dacă vrei să îţi convingi publicul, este nevoie să respecţi câteva reguli, între care scurtimea discursului şi exactitatea formulărilor (brevitas, praecisio) erau obligatorii. Voi încerca să respect şi eu aceste câteva principii, ca să fiu convingător.

Aş dori mai întâi justific prezenţa mea la Şcoala Normală „Vasile Lupu” („colegiul pedagogic”, cum v‑a obligat o modă păguboasă să vă redenumiţi!) aici şi acum, mulţumind totodată conducerii Şcolii Normale „Vasile Lupu” pentru această invitaţie. Pretextul este „lansarea” ultimului număr, jubiliar, al „Anuarului”, publicaţia de prestigiu şi de un nivel remarcabil a Şcolii. Ştim însă cu toţii că motivul real al întâlnirii este acela de a evalua situaţia de criză în care se află Şcoala noastră. Nu este obligatoriu să onorăm fiecare invitaţie, dar pe aceasta am onorat-o cu bucurie şi cu plăcere, deoarece mă simt şi eu un membru al acestei comunităţi pe care o numim, uneori, „comunitatea normaliştilor”. E drept, sunt un membru mai modest şi cumva pasager, pentru că n‑am fost decât doi ani jumătate profesor la această şcoală. Însă nu doar această calitate trecută, ci şi cea de intelectual şi de cetăţean al Iaşului, mă îndeamnă să mă simt dator să îmi spun părerea atunci când mi se pare că nepăsarea, neglijenţa şi incuria faţă de componente importante ale tradiţiei locale sunt amenintaţe cu dipariţia sau cu mutilarea. Este ceea ce şi fac în acest moment: îmi exprim solidaritatea şi îngrijorarea, trăgând un semnal de alarmă. Şi cum se poate face acest lucru mai bine decât în mod subiectiv şi sincer?!

Şcoala Normală„Vasile Lupu”, odinioară

S‑a întâmplat ca scurta mea trecere ca profesor prin această şcoală să se petreacă exact într-un moment de maximă importanţă, şi simbolică, şi istorică, prin anul 1983, dacă nu mă înşel. Este anul în care Şcoala Normală îşi recăpăta vechiul sediu, care este cel de astăzi, unde ne aflăm acum. Este o clădire istorică, un veritabil palat, construit în anul 1891, special conceput pentru Şcoala Normală. În anii cât am predat eu limba şi literatura română, Şcoala Normală - Liceul Pedagogic, cum i se spunea pe atunci - funcţiona undeva într‑o latură a complexului studenţesc din cartierul Tudor Vladimirescu, într-o clădire foarte drăguţă de altfel, curată, proprie desfăşurării activităţii didactice, dar cam mică şi lipsită de personalitate. Dintre toţi cei de atunci, elevi şi profesori, în sală mai suntem, cred, doar două persoane, subsemnatul şi dl. Sorin Dănilă, actualmente devotat şi harnic director al unei şcoli speciale. Eu eram pe atunci mult mai tânăr, imaginaţi-vă ce urme au putut lăsa cei 40 de ani trecuţi, iar Sorin elev în clasa a V‑a. Într‑o după‑amiază pe la începutul toamnei - eram „profesor de serviciu” -, înainte de începerea orelor, câţiva băieţi de aceeaşi vârstă, veniţi de la ţară, între ei şi Sorin, admirau curioşi câţiva fazani crescuţi într‑un coteţ special din curtea şcolii. Neliniştiţi şi dezorientaţi după ce fuseseră smulşi din paradisul satului natal, Sorin Dănilă, Cornel Popa, Iulian Manu, Ciprian Tălmăcel şi Sorin Opăriuc, la cei zece-unsprezece ani ai lor, s‑au agăţat spontan de mine ca de o mamă‑cloşcă, aşa că, în scurt timp, am devenit preferatul, confidentul şi protectorul lor. Numele sutelor de elevi şi studenţi care mi‑au trecut de atunci prin mână le‑am uitat, dar numele lor nu! Pe ei îi consider ucenicii mei de taină şi mi‑am promis să nu plec din această lume până nu voi reuşi să îi mai văd încă o dată, cu toţii laoloaltă! Am plecat din şcoală ca să răspund chemării mai puternice pentru cercetarea filologică, dar de părăsit nu am părăsit‑o, sufleteşte, niciodată.

În fine, trebuie să mă opresc din evocarea acestor cei mai dragi discipoli ai mei, căci, se pare, încep să depăşesc unul din principiile bunei elocinţe, enunţate mai sus, şi anume conciziunea. Insist asupra acestei idei: prezenţa mea aici se justifică şi se explică prin dorinţa de solidaritate intelectuală şi sufletească pe care simt nevoia să o împărtăşesc, cu actualii elevi şi profesori ai Şcolii Normale. Fiindcă sunt la curent cu eforturile din ultimii ani ale conducerii şcolii, ale întregii comunităţi, profesori, elevi, părinţi, de a salva ceva important în şcoala lor: statutul ei de şcoală vocaţională şi clădirea istorică în care funcţionează. Nu intru în detalii tehnice, m‑am mai referit la această temă pe larg, iar lucrurile sunt în general cunoscute în spaţiul public. Soţia mea, doamna Munteanu, a devenit, prin decenii, din cea mai tânără profesoară la începuturi, un fel de magistra senior absoluta la această şcoală, după ce şi‑a dedicat întreaga carieră Şcolii Normale. Foarte mulţi din învăţătorii din satele şi oraşele Moldovei au trecut prin mâinile ei şi îi poartă pecetea şi amintirea. Prin ea sunt la curent cu se întâmplă în ultimii ani, cu eforturile depuse de toată lumea spre a opri declinul şcolii şi ruinarea definitivă a localului istoric în care ne aflăm.

Înainte de a ajunge la subiectul propriu‑zis al întâlnirii noastre, aş mai menţiona una din cerinţele discursului convingător, şi anume ornatio, împodobirea sau înfrumuseţarea discursului. Voi încerca să corespund şi acestei cerinţe, întrebuinţând o exprimare metaforică sau, mai degrabă, alegorică, şi voi apela la figura cunoscutului personaj Don Quijote de la Mancha al lui Cervantes. Dar de ce Don Quijote?... Cine este Don Quijote? Noi toţi suntem Don Quijote, noi, toţi cei care nu ne pierdem speranţa şi ne luptăm pentru o cauză care pare pierdută în ochii oamenilor „realişti” şi „serioşi”. Don Quijote, ştiţi bine, este simbolul literar al unei activităţi care pare fără ţintă, absurdă şi ridiculă, care pare că este sortită eşecului, care este privită ca ceva himeric. Dar bătrânul cavaler smintit, care vede în Aldonza Lorenzo nu pe vulgara servitoare de la hanul catârgiilor, ci o Dulcineea del Toboso, cea mai frumoasă şi mai virtuoasă fată din univers, stăpâna şi femeia visurilor sale, eroul care se luptă cu morile de vânt şi are drept scutier pe Sancho Panza, un ţăran analfabet, cam sigurul care crede în idealurile himerice ale stăpânului său, Don Quijote, aşadar, ne îndrumă pe toţi către adâncurile cele mai tainice ale umanităţii din noi. Dar marea capodoperă mai conţine o învăţătură care face cinste neamului omenesc şi este cuprinsă în semnificaţiile morţii lui Don Quijote.

Dacă vrem să înţelegem lucrurile mai bine, vă invit să citiţi ultimele pagini ale romanului şi, cred, îmi veţi da dreptate. Când se află pe patul de moarte, Don Quijote se spăşeşte şi regretă tot ce a făcut, zicând cam aşa: Sunt un bătrân, ţicnit şi nebun, v-am luat minţile..., am crezut în van că‑s un cavaler fără prihană şi că lupt cu tot răul din lume. Vă rog să mă iertaţi că v‑am făcut de râs! Neînfricatul cavaler, acum un biet bătrân spăsit, se adresează celor din jurul lui, rude, slugi, notarul din sat, Sancho Panza. Iar acum intervine miracolul - mă emoţionez ori de câte ori evoc acest episod! -, căci cei apropiaţi, la căpătâiul bătrânului pribeag, îl contrazic cu tărie şi convingere: Nu-i adevărat, Don Quijote! Tu eşti cu adevărat Don Quijote, cavalerul fără prihană, protectorul celor neajutoraţi, umiliţi şi nedreptăţiţi! Tu nu poţi să nu mai fii Don Quijote! După ce ni l-ai dăruit pe Don Quijote, ai vrea să ni-l iei înapoi? Noi avem nevoie de Don Quijote. Nici măcar tu însuţi nu ai dreptul să ni‑l iei înapoi! Dacă altruismul şi jertfa de sine se cheamă donquijotism, atunci ar trebui să ne simţim onoraţi când cineva ne aruncă în faţă această „ofensă”. (Va urma)

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Cine profită de madam Şoşoacă

Pavel LUCESCU

Cine profită de madam Şoşoacă

Campania care urmează la Iaşi nu trebuie să devină un circ de tip Şoşoacă, decât dacă vrem să ne batem joc de viitorul acestui oraş. Nu vreau să spun că madam SOS România ar trebui ignorată, ci că n-ar fi rău dacă am încerca să înţelegem mai mult ce are în cap când vine vorba de viitorul oraşului şi mai puţin ce vrea ea să ne vândă, adică scandal.

opinii

Distrugerea statuilor

Alexandru CĂLINESCU

Distrugerea statuilor

Frenezia negatoare woke e urmarea obscurantismului, a fanatismului şi a inculturii. Ideologii woke au cale liberă în mass-media, au pătruns în universităţi şi în şcoli. Acţiunile lor n-au nimic comun cu adevărul istoric. Ei pretind că fac dreptate celor ai căror strămoşi au fost umiliţi şi exploataţi, în realitate manipulează istoria şi adâncesc fracturile sociale.

De ce este atât de aspru Postul Mare?

pr. Constantin STURZU

De ce este atât de aspru Postul Mare?

Faţă de celelalte posturi de peste an, Postul Mare (care precede Sfintele Paşti) este considerat unul aspru, atât din punct de vedere alimentar, cât şi din alte puncte de vedere. De ce este – sau ni se pare a fi – Postul Mare atât de aspru? De ce, în genere, ne este atât de greu să postim? Din mulţimea de posibile răspunsuri, să reflectăm azi la trei dintre ele.

Roboţi

Codrin Liviu CUȚITARU

Roboţi

Robotul a trecut, treptat, de la „plimbarea” convulsivă pe coridoarele Universităţii, la alergarea „profesionistă”. Se arăta capabil să sară şi peste obstacole, plăcerea sa supremă fiind „să evite” deliberat, în viteză, femeile de serviciu îngenuncheate pe ciment şi prinse în efortul răzuirii gumelor de mestecat aruncate iresponsabil. Îngrijitoarele se speriau îngrozitor şi ţipau injurios după Robogică (foarte des îl numeau „pocitania dracului”!).

pulspulspuls

Un mare mister la liberalii ieşeni: cine va primi de la Bucale pâinea şi cuţitul listelor din toamnă?

Un mare mister la liberalii ieşeni: cine va primi de la Bucale pâinea şi cuţitul listelor din toamnă?

Un mare mister tace şi face pe piaţa politichiei locale în această perioadă, stimaţi electori: cine va face listele de candidaturi de la parlamentarele din toamnă la liberalii ieşeni? 

Caricatura zilei

La reciclat pet-uri și doze

Când Sistemul Garantie Colectare te pune pe gânduri

Cumpara editia digitala

Vremea in Iasi

Curs valutar

Parteneri

Intrebarea zilei

Vladimir Putin, presedintele Federatiei Ruse, a declarant intr-un interviu dat jurnalistului american Tucker Carlson ca nu va ataca niciun stat NATO. Credeti ca isi va respecta cuvantul dat?

vezi raspunsuri