O întâmplare cu Eminescu – un text memorabil al scriitorului Radu Părpăuţă

 Din păcate, poetul nostru naţional Mihai Eminescu n-a fost în stare să-şi termine studiile universitare. Cum elanul spre învăţătură nu-i prea dădea ghes, a umblat el pe la Viena, pe la Berlin, dar mai mult fleaura, după benchetuială şi crailîcuri, aşa că n-a făcut mare brînză în direcţia unor studii serioase şi aprofundate. Din cauză că era o natură poetică, zic unii. Deh, se poate spune şi aşa! Întorcîndu-se poetul la Iaşi, Titu Maiorescu, om serios, nu regăţean, a vrut să-l bage profesor la universitate, ca să aibă poetul o pîine mai albă de mîncat. Dar, cum spuneam, Eminescu nu s-a ţinut de şcoală şi, în consecinţă, nu avea patalama, aşa că nu a putut ajunge decît un pîrlit de bibliotecar.

 Se vede treaba că autorul „Luceafărului“ a prins oleacă de ură pe Universitate şi pe profesorimea de acolo, din cauză că el n-a putut ajunge la valoarea eminenţilor profesori. O, şi ce nume măreţe a avut Universitatea noastră: Constantiniu, Gheorghiu, Manoliu, Teodoriu, celălalt Gheorghiu, mare specialist în higienă şi sindromul Guillain-Barret în forma sa encefalo-mielo-poliradiculonevritică testiculară, apoi Teodorescu, Manolescu, Constantinescu, Constantinescu-Pomîrla, celebrul insectolog, autorul magnificului tratat despre gîndacul ghebos de San-Jose, numit în popor gîrzoban.

Dar să ne întoarcem la poetul nostru, care, cum spuneam, avea ceva rîcă pe universitarii ieşeni şi pe realizările lor. Iată de ce afirm acest lucru. Surugiul lui Eminescu i-a povesti unui străbunic de-al meu, ofiţer de intendenţă, iar acesta a povestit bunicului meu o întîmplare care nu face deloc cinste marelui poet, dar, de dragul adevărului şi corectitudinii, trebuie s-o dăm la iveală. Povestea surugiul Surugiu (chiar aşa îl chema, că era surugiu din tată în fiu, străbunicu-său a mînat caii de la caleaşca generalisimului Potemkin, dar asta-i altă poveste) că Eminescu avea obiceiul să oprească trăsura în faţa Universităţii ieşene. Striga la surugiul Surugiu halt, cobora geamlîcul trăsurii, dădea la o parte perdeluţele turcoaz şi… stupea spre Universitate! Dacă vă vine să credeţi aşa ceva!

 Şi nu stupea aşa, din vîrful limbii, ci cît ce putea, cu năduf: ptiu! Şi de multe ori s-a întîmplat acest lucru, mai ales cînd poetul ieşea, după ceasuri îndelungate de libaţii, de la Borta Rece. Dădea poruncă surugiului Surugiu s-o ia spre Universitate, se oprea şi, mă scuzaţi, fleoşc o flegmă mitocănească înspre măreţul edificiu: ptiu! Nu conta că îl vede cineva, că trece vreun profesor din pleiada mai sus pomenită! Cînd vedea vreunul, atunci stupea şi mai mîrlăneşte. Nu trecea duminică lăsată de la Dumnezeu să nu meargă dinadins prin faţa Universităţii. Dădea porunca halt, trăsurica se oprea şi urma acelaşi „ceremonial“: jos geamlîcul, perdeluţele turcoaz în lături şi fleoşc un stuchitoi de mîrlan: PTIU! A comis de atîtea ori această faptă reprobabilă, încît, de la o vreme, caii, de fiecare dată cînd ajungeau în faţa Universităţii, se opreau singuri, rînjeau şi nechezau: mi-ho-ho-ho! mi-ho-ho-ho! Se deprinseseră cu mîrlănia şi sărmanele dobitoace nevinovate.

*

 În privinţa stupiturii eminesciene, mai trebuie spus că poetul era apucat rău. Baba Dărîngioaia, menajera lui pe timpul cît acesta a creat în dulcele tîrg, relata străbunicului meu că Poetul Naţional avea năravuri de neamuri proaste şi stupea în fîntînă. Una-două, se ducea la fîntînă şi fleoşc în ea, ca să vadă cum face apa vălurele. Tare mult îi mai plăceau cerculeţele formate în jurul stupiturii. Pesemne aşa le-a analizat şi a scris versurile alea ale lui: Ca să vadun chip, se uită Cum aleargă apa-n cercuri Căci vrăjit de mult e lacul De-un cuvînt al Sfintei Miercuri. Că, trebuie spus, Poetul Nepereche avea obiceiul să stupească şi în iazuri, lacuri, heleşteie, ştioalne, gîrle şi gîrliţe, ba şi în băltoacele adunate după ploaie, nemaivorbind de bulboane, bulhacuri şi alte tăuri din minunata natură a patriei noastre.

Şedea ce şedea şi iar stupea! Baba Dărîngioaia mai spunea că l-a văzut stupind şi în Tekir-ghiol, precum şi în alte bahne şi mlăci de la Marea Neagră. De aici se vede că Poetul a văzut marea noastră, nu cum scriu unii pseudo-biografi, că n-ar fi văzut-o. A fost acolo cu Veronica, s-au bulucit ce s-au bulucit şi s-au bucurat amîndoi de frumuseţile minunatului nostru litoral. 

Text semnat de Radu PĂRPĂUŢĂ și apărut în “Ziarul de Iaşi”, ediţia din 11 iunie 2009,

P.S. Scriitorul Radu Părpăuţă s-a stins din viaţă joi, 13 martie 2024 și va fi înmormântat azi, 17 martie

Publicitate și alte recomandări video