
„Dați-l pe mâna mea, îi scot toată matematica și gărgăunii din cap”. Nichita Danilov: o poveste din copilăria de la țară

De fiecare dată, văzând-o, mă apuca o furie, pe care cu greu, atunci când eram mic, mi-o stăpâneam. Dacă mi-ar fi pus mie doi, pe drept sau pe nedrept, aș fi înghițit în sec și n-aș fi zis nimic. Dar aici era vorba, totuși, de fratele meu, la care țineam mai mult decât la mine și nu suportam să fie umilit. Așa că m-am hotărât să-l răzbun cu orice preț.
Atunci când lua o notă proastă la aritmetică, la gramatică sau la vreun alt obiect mai mult sau mai puțin insipid, fratele meu Anton mă lua frumușel de mână și mă purta prin sat ca pe sfintele moaște. El era la școală, în clasa a treia sau a patra, în timp ce pe mine mama mă lămurea să merg la grădiniță. Însă grădinița nu-mi plăcea. O asemănam cu o cazarmă. Bineînțeles ca la vârsta aia nu aveam idee despre cum arată o cazarmă. Cum locuiam însă nu la o aruncătură de bâț de graniță, prin fața casei noastre, târându-și pașii prin praful de pe uliță, trecea adesea câte o patrulă de soldați. Veneau de la cazarmă, treceau prin sat, apoi se îndreptau spre graniță, iar mai târziu se întorceau pe același drum, mergând spre cazarmă. Cazarma arăta, în ochii mei, destul de sinistră. Și grădinița la fel. M-a dus acolo cu chiu cu vai, momindu-mă cu tot felul de jucării și de bomboane, mama; m-a dus de vreo două-trei ori, când abia îmi ștersesem mucii de la nas; am stat o zi, am stat și a doua zi, iar a treia zi am refuzat să merg. Cu pumnișorii strânși stăteam în pătuțul meu, atât de țeapăn și de încrâncenat încât nu m-ar fi scos de acolo nici cu macaraua. Mi-era urât la grădiniță, atât de urât, încât nici educatoare, care s-a purtat foarte drăguț cu mine, nici copiii, nici căluții de cârpă sau de lemn, nici abacul, nici penarul, nici mingiuțele, nici tractorașele, nici mașinuțele și nici alte jucării nu mi-au plăcut; totul acolo mi s-au părut atât de searbăb și de străin, încât am urât grădinița din prima până în ultima clipă cât am stat acolo, și o urăsc și acum. Văzând că plâng și nu mă potolesc, ai mei m-au lăsat până la urmă în pace și am crescut de capul meu. Totuși, chiar dacă am stat acasă, am reușit să învăț cifrele și literele din cărticica de aritmetică frumos colorată și din abecedarul vechi al lui Anton. Cifrele le-am învățat înaintea literelor, iar adunarea, scăderea, tabla înmulțirii și tabla împărțirii le-am deprins instantaneu, aproape fără să depun nici un efort, stând în aceeași încăpere cu fratele meu Anton, care buchisea cu voce tare tabla înmulțirii și tabla împărțirii, încercând să le învețe pe de rost. Înainte de a învăța el, am învățat eu, în timp ce-mi ciopleam un pistol de lemn în apropierea sobei. Ca să-mi însușesc mai bine aritmetica invitată după ureche, tata mi-a adus pietricele frumos colorate de la râu, și m-a pus să le adun, numărându-le și așezându-le în grămăjoare mai mari și mai mici. Apoi m-a învățat cum să scad, tot luând câte o pietricică de la locul ei, și punând-o într-un alt loc. Așijderea a făcut cu înmulțirea și împărțirea. Au încercat aceeași metodă și cu fratele meu, dar la el metoda nu a prins.
…Țin minte cum treceam desculț prin praful de pe ulițe, oprindu-ne din loc în loc, atunci când ne întâlneam cu colegii săi de școală, dar și cu alți băieți sau fete, care, ca și noi, de altfel, în lipsă de alte preocupări, tăiau frunze la câini, mergeau la scăldat, umplând iazul și gârla cu strigătele lor, în loc să iasă la prășit, la păscut vaca sau să pună mâna și să citească o carte. Bineînțeles că în cele din urmă, făcând un lung ocol, trecând din poartă în poartă, ajungeam și noi la baltă. Ca să scape de întrebări sâcâitoare legate de nota doi primită la aritmetică, fratele le lua înaintea băieților ce se bălăceau în apă.
– Uite, zicea el, am luat un doi la aritmetică, pentru că m-am împiedicat la tabla înmulțirii. Învățătoarea, deși stă la două case în dreapta noastră, a fost încăpățânată. Degeaba am zis eu câr-mâr, că să vedeți, că nu am avut vreme, fiindcă mama m-a pus la treaba, ea m-a chemat în fața clasei și acolo, în văzul tuturor, mi-a tras câteva rigle peste palme de am văzut stele verzi și am zis mamă-mamă, de ce m-ai născut ca să mă chinui cu matematica!, apoi a pus un doi mai mare decât mine în catalog și, trimițându-mă la locul meu, mi-a tras și o scatoalcă: „Data viitoare, mi-a zis, îți voi pune unu și voi dubla numărul de rigle trase peste palme, asta ca să te înveți minte și să nu tragi chiulul”. Ia ziceți voi, măi, băieți, a fost drept din partea ei sau n-a fost drept? „Dacă mi-ar fi făcut mie așa ceva, zise un băiețaș slab, numai piele și oase, mânjit cu noroi la ochi,, stând întins în nisipul cleios de pe marginea bălții, luam coasa și-i tăiam picioarele.” „Ei, îi tăiai? făcu fratele meu Anton. Ai fi pus capul în pământ și te-ai fi dus smiorcăindu-te, la locul tău. Mare viteaz te mai dai, dar știu eu ce-ți poate pielea…” „Așa viteaz cum mă dau sau nu mă dau, în fond asta mă privește, îți spun că n-aș fi stat prea mult pe gânduri și i-aș fi scurtat cotoroanței picioarele!” „Cu coasa?” „Da, cu coasa, cu ce altceva? N-ați văzut ce picioroange are, zici că-i o girafă, nu altceva?” conchise slăbănogul, scuipând de la distanță în baltă.
– E slabă ca un băț, de aia-i ca o scorpie de rea, adăugă colegul de clasă al lui Anton.
– Da, ai dreptate, pe cât de slabă e cotoroanța, pe atât e de rea, spuse Anton. Loviturile mă ustură și acum. Voi învăța, desigur, împuțita asta de tabla înmulțirii, deși nu cred că îmi va folosi vreodată la ceva. O voi învăța, dar asta nu înseamnă că mă voi face mai deștept. Și asta fiindcă în familia noastră deșteptăciune a fost împărțită de mult. Eu, fiind fratele mai mare, am primit o mică parte din ea. Cealaltă parte a primit-o fratele meu mai mic. Iată, îl vedeți? Mai are doi ani până va merge la școală. Dar știe, știe de pe acum să adune și să scadă, știe tabla înmulțirii și tabla împărțirii. Le-a învățat fără ca cineva să-l bage în seamă, în timp ce eu n-am reușit. Ei, bine, el mă va răzbuna. Va știi atâta aritmetică încât o să-i dea multă bătaie de cap cotoroanței de învățătoare. Nu-i așa, băiete? mă întreba el.
Și văzând că tac, spunea:
– Știți după ce se cunoaște că-i deștept? După încrețiturile de pe frunte. Dacă se încruntă, îi răsare acolo un întreg portativ de riduri. Și pe portativ nu veți vedea nici do, nici re, nici fa sau sol, ci doar cifre ce se scad, se înmulțesc și se adună de la sine, într-un asemenea mod, încât el îți poate face orice calcul, până și noaptea dacă-l trezești din somn. Cum o să facă față tovarășa Anastasia unui astfel de elev? Cum o să-l încurce? Eu cred că el o s-o încurce, astfel că ea o să primească lovituri de linii în palme, așa cum le-am primit eu până acum…
– Știi ceva, amice, îi răspunse colegul său de bancă Tit. Până te va răzbuna fratele
tău care nu și-a șters încă cașul de la gură, mai bine ai face a te răzbuna singur.
– Cum să mă răzbun?
– Ți-am spus cum.
– Adică să-i tai picioarele cu coasa?
– Dacă nu cu coasa, atunci cu ce? făcu Tit, scuipând pentru a doua oară în apă. Scurtează-i picioroangele și gata. Ce mai stai pe gânduri.
Fratele meu Anton se uită lung la Tit, zâmbi și nu-i răspunse nimic.
Chestiunea picioroangelor învățătoarei lui Anton mi se fixase bine în cap. Și odată fixată chestiunea acolo, mai toată ziua mă gândeam la modul cum voi răzbuna umilința la care fusese suspus fratele meu Anton. Astfel, jucându-mă de multe ori pe lângă fântâna noastră din curte în care aruncasem o mulțime de pești, o vedeam pe învățătoare cum trece ca o umbră pe lângă poarta noastră, slabă, cățărată pe niște catalige ce parcă nu se mai terminau. De fiecare dată, văzând-o, mă apuca o furie, pe care cu greu, atunci când eram mic, mi-o stăpâneam. Dacă mi-ar fi pus mie doi, pe drept sau pe nedrept, aș fi înghițit în sec și n-aș fi zis nimic. Dar aici era vorba, totuși, de fratele meu, la care țineam mai mult decât la mine și nu suportam să fie umilit. Așa că m-am hotărât să-l răzbun cu orice preț.
Am ieșit la pândă în fiecare zi, urmărind-o când pleca la școală târându-și umbra lungă cât o zi de post prin praful uliței, apoi o pândeam și când se întorcea acasă pe același drum. Ideea cu tăiatul picioarelor mi se păruse atât de fascinantă, încât, făcându-mi un plan de răzbunare în mintea mea copilărească, m-am gândit s-o ajung tiptil din urmă, să-i tai cataligele nu cu coasa, coasa era prea mare pentru mine, ci cu toporișca pe care o dosisem în șură, să le fac surcele și să le arunc pe foc. Zile întregi am stat pândind pe lângă poartă și într-o după-amiază, când am văzut-o că se apropie venind din direcția bisericii, am luat în mână toporișca și am început să alerg în urma ei. Când a văzut învățătoarea cât de hotărât eram, și-a pus picioarele în spinare și a luat-o, țipând de mama focului, la goană spre casa unde locuia. Iar eu, îmbărbătat de goana și de țipetele-i ascuțite, am tot alergat în urma ei, apoi, văzând că nu am nici o șansă s-o ajung, am dat să mă întorc acasă.
La poartă mă aștepta furioasă mama, care văzând ce s-a întâmplat pe uliță în dreptul casei noastre, mai întâi și-a stăpânit surâsul, apoi, m-a luat de o ureche, m-a băgat în casă și m-a bătut cu nuiaua pregătită dinainte crezând că astfel o să mă învețe minte să nu mai fac astfel de prostii, dar nu m-a învățat.
Aflând de toată această tărășenie, unchiul Ștefan nu s-a putut stăpâni și atunci când l-a întâlnit pe tata i-a zis:
– Vă lăudați prin tot satul că fiul ăsta mic al vostru o să fie al doilea Einstein. Probabil că nici la Climăuți, nici la Frătăuți, nici la Baineț, nici în satele vecine, nimeni nu auzise de Einstein. Nea Ștefan care citea ziarele la crâșmă pe semne auzise, și ca să se dea deștept, îl scoase din mânecă și-l puse pe masă la bătaie.
– Vă spun că n-o să se aleagă nimic de capul lui, repetă el… Deștepți din ăștia am mai văzut. Dacă l-ați da un pic pe mâna mea, i-aș scoate toată matematica și toți gărgăunii din cap.
Nichita Danilov este scriitor și publicist
Publicitate și alte recomandări video