O istorie (literară) secretă: „Mihai Ursachi în documentele Securităţii” (I)

Am lucrat la revista ”Cronica” 27 de ani, fiind între cei  mai longevivi redactori. Dacă-i adaug şi pe primii 5 ani petrecuţi la Radio Iaşi, precum şi pe următorii (din 1998 încoace), pot spune că m-am format/ am fost parte a acestei ambianţe literare, cu scriitori şi cărţi despre care, în tot acest interval, ”am dat samă” în comentariile publicate, iniţial, în reviste (cu precădere în ”Cronica”, iar după ’89 în ”Ziarul de Iaşi”), adunate mai apoi în câteva volume de publicistică/ eseuri (Cuvinte încrucişate, Mătrăguna dulce, Capăt de linie/ Exerciţii de neuitare, Trafic de influenţă şi, în curând, Cronice şi… anacronice). În fiecare din aceste cărţi, am inserat cel puţin un text referitor la Mihai Ursachi. În ’96 povesteam cum, la una din agapele desfăşurate în veranda casei lui Sandu Pascu, de pe Scăricică – de unde se vedea ca-n palmă mahalaua celestă Ţicău – inclusiv, îngropată-n nămeţi, în verdeţuri şi, sigur, în tristeţi, casa poetului – făceam avionaşe de hârtie şi le lansam pe zisa Vale a Plângerii, menindu-le să le ducă vântul peste Ocean. Cred că am scris şi destinatarul: MIHAI URSACHI – USA. Şi chiar, pe cele mai reuşite, le-a dus vântul…, până au ieşit din raza ochilor noştri. Nu-i exclus ca unele să fi aterizat în curtea Cooperativei ”Ochiul şi Timpanul”. Că eram, de fiecare dată, la aceste agape, 8-10-12 ochi… Unii – albaştri de la natură, alţii – de la… conjunctură. Dar despre culoarea ochilor aveam să-mi dau sama mult mai târziu.

Sunt şi alte episoade, de-ar fi să-l amintesc pe cel dintr-o toridă zi de vară, când i-am aflat, pe Ursachi şi pe (George) Pruteanu, biciclişti infatigabili, urcând dealul, un ultim deal înainte de-a ajunge la Piatra Neamţ. Noaptea dinainte o petrecuseră în arestul Miliţiei din Târgu Frumos, cercetaţi fiind c-ar fi ”spart” un magazin (f)alimentar (în spatele căruia se duseseră şi ei… ca tot românul). Sau şezătoarea din Vinerea Mare, de la Biblioteca din Roman, încheiată cu o masă pregătită de doamnele bibliotecare după tot tipicul pascal. Dintre cei vreo 14 poeţi şi/ sau băgători de samă, Mihai a fost singurul care nu s-a înfruptat din bunătăţi, întrucât… ţinea post negru. Nu şi la băutură, aşa încât, la plecare, s-a şupurit sub microbuz. Şi, cu toate încercările şoferului, ale celorlalţi, de a-l… extrage, n-a ieşit decât când a avut el chef (de fapt, când i-a mai trecut cheful)…    

Cam tot pe-atunci (cu vreun an-doi înainte de rămânerea lui în State), am publicat, în ”Cronica”, un comentariu la volumul Zidirea şi alte povestiri. Între… altele, developam acolo sursele şi resursele livreşti ale prozelor sale (Novalis, E. A. Poe ş.a.). Cum ne întâlneam aproape zilnic, îndeosebi la restaurantul ”Unirea”, reacţia lui la textul meu a venit într-un moment… euforic: Da, ai dreptate, bătrâne, din toţi am luat… Şi din voi am luat! Şi ne-a ţintit, cu un deget, pe fiecare dintre convivi: …şi din tine, şi din tine, şi din tine! Eram la masă cam mereu aceiaşi, dar n-aş vrea să… nominalizez pe vreunul, ca să nu greşesc. Însă nu trebuie să-mi fac probleme, acum şi aici, că nu-mi amintesc cu exactitate când şi unde m-am întâlnit cu Mihai Ursachi, cine mai era de faţă, de câte ori ne-am certat, ce-am vorbit, ce-am băut… Nu pentru mine, ci pentru toţi cei care au avut şansa – unii, misia – de-a fi, pentru câteva clipe, ore sau zile, în preajma poetului, instituţia Securităţii Statului român a avut grijă să consemneze tot, şi ceva pe deasupra, întru eternă aducere aminte.     

N-ai fler la securişti!, îmi spunea prietenul meu de (aproape) o viaţă, regretatul Cătălin Ciolca. Recunosc, n-aveam, în cele mai multe cazuri informatorii s-au dovedit a fi (şi) alţii decât cei pe care-i bănuiam. Şi într-un număr atât de copleşitor, iar cei mai mulţi dintre ei din ambientul meu, încât mă lasă fără aer. Îngăduiţi-mi să respir, trebuia să se cheme prima mea carte de versuri, dar titlul a fost refuzat de cenzură (prin editură). Aveam fix 30 de ani, şi nu doar că mă transferasem de la Radio Iaşi la revista ”Cronica”, dar simţeam că şi-n adâncul meu s-a petrecut un transfer, început în anii terminali ai facultăţii şi continuat în următorii, când am prins a înţelege că până şi aerul ne era raţionalizat, porţionat, că nu puteai respira în voie oricum, oriunde, oricât. Mă loveam, desigur, de barierele vizibile, mă confruntam (în redacţie) cu interdicţii (re)curente (din când în când ni se transmitea ”pe cale ierarhică” faptul că nu mai e liber – de publicat – la Noica, la Eliade, la Marino, la Ionesco, la Blandiana, la Mihai Ursachi, la Alexandru Călinescu, la Liviu Antonesei şi la atâţia alţii), realizam prezenţaSecurităţii (periodic, redactorul şef ne spunea: astăzi, la plecare, vă rog să lăsaţi sertarele deschise!), îmi dădeam seama că în redacţie sunt informatori, dar nici intuiţia, nici obsesia mea nu mergeau până într-acolo încât să văd, peste tot şi-n orice împrejurare, turnători, informatori, securişti. Ar fi fost/ aş fi ajuns, probabil, la limita umanului – cum se intitula o rubrică, de mare succes, a colegului de redacţie Al. Pascu (semnată în tandem cu un căpitan?/ colonel? de miliţie). După ’89 am citit multe (nu îndestule) cărţi care dau samă de dimensiunea delaţiunii, a turnătoriei, în România Socializdă (ar zice Luca Piţu), însă niciuna nu m-a marcat, precum cea, recentă, a Ioanei Diaconescu, despre O conştiinţă literară. Mihai Ursachi în documentele Securităţii (Junimea, 2016). Şi ştiţi de ce? Întrucât celelalte (chiar cărţile ”la temă” ale lui Luca Piţu)se referă la o lume şi o i-realitate doar tangente mie, pe când cea despre Mihai Ursachi cuprinde într-o acoladă/ într-o menghine? exact mediul în care m-am mişcat. (Va urma)

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist

Publicitate și alte recomandări video