O istorie (literară) secretă: „Mihai Ursachi în documentele Securităţii” (II)

Prima notă din Dosarul de Urmărire Informativă (DUI) a lui Mihai Ursachi este din  noiembrie 1971, ultima – din aprilie 1984, la doi ani de la rămânerea sa în SUA. În acest interval de 13 ani, s-a desfăşurat un adevărat război de guerilă, dar, mai ales, psihologic, între o armată bine organizată, formată din securişti şi turnători, şi un poet despre care el însuşi spunea că duce pe umăr un crin ca pe-o puşcă./ Astfel înarmat, tot ce există îl muşcă. Primele turnătorii, precum şi primele descinderi ale comando-ului securist în casa din mahalaua celestă Ţicău au ca pretext chiar motivul puştii, al unui pistol (jucărie? real?) pe care Obiectivul, manevrându-l în faţa tandrei şi aşa-zisei Veronique, mult o sparie pre aceasta. Acum şi mai târziu, oleacă de Caragiale, de Urmuz, de Kafka, de Ionesco şi de cine mai vreţi, din literatura absurdului, nu lipseşte atât din acţiunile măreţului Organ Represiv, cât şi din relatările vajnicilor turnători. Că te şi întrebi: ce vor să mai afle, de la un om care încercase a trece Dunărea înot (tentativă pentru care se antrenase asiduu, ca salvamar (!) la Ciric), făcuse 4 ani de puşcărie, într-o companie selectă, rămânând nu un duşman al poporului, cum este anatemizat de DUI, ci un, într-adevăr, duşman al ne-orânduirii comuniste… Alexandru Călinescu, în pertinenta şi superior sarcastica sa prefaţă la volumul în discuţie, taxează exact: faţă de o aşa desfăşurare de forţe, rezultatele sunt  mediocre. Căci, acasă la Obiectiv: lipsă pistol, lipsă cărţi străine/ româneaşti subversive, lipsă scrieri proprii ostile, lipsă niscaiva planuri de-a dărâma orânduirea cea crudă şi nedreaptă; lipsă planuri de evadare în putredul Occident; lipsă bani (inclusiv valută!), lipsă droguri (!); dar: un trai la limita decenţei, şi-un extraordinar confort spiritual, pentru un poet de-o asemenea anvergură! 

Trei sunt strategiile Securităţii în urmărirea Obiectivului Ursachi: să afle, prin informatori, ce gândeşte şi, mai ales, ce tăinuieşte/ plănuieşte; să fie persuadat, prin persoane de încredere(al căror nume este dat în clar) întru o atitudine pe cât posibil necritică sau ceva mai tolerantă faţă cu (ne)înfăptuirili iepocii. Aşadar, o încercare de reeducare şi, mai ales, de frângere a unei cerbicii pe care anii de recluziune n-o reuşiseră. Dacă primele două puncte la ordinea de zi (şi de noapte!) n-aveau efectul scontat (şi, parţial, nu l-au avut), se putea recurge (cum s-a şi ”întâmplat”) la intervenţii în forţă, contondente: într-o seară, poetul a fost bătut crunt, în toaleta restaurantului ”Unirea”. Desigur, de nişte ”necunoscuţi”. Aci, aş divaga niţel întru relevarea rolului lăcaşurilor de băutură, cu deosebire al meselor microfonizate, în conservarea gândirii bahice, dar rămâne pe altădată. Sau pe niciodată.

Punctam mai sus faptul că autorul Poemului de purpură ar fi dat oarecari semne de îngăduinţă, după atâtea presiuni asupra-i. În realitate, strategiei Organului Represiv, el i-a opus propria strategie. Nu s-a făcut – cum zice vorba poporană – frate cu dracul, ca să treacă puntea spre Lumea Liberă, însă a avut grijă să dea de-nţeles că dracul nu-i chiar aşa de negru. E roşu. Din momentul în care şi-a dat seama că e urmărit, că-n jurul lui roiesc informatorii, a clipit complice spre unii dintre ei şi, în câteva împrejurări, a emis exact vorbele pe care le aşteptau. Alteori le-a spus în faţă, după modelul christic – spre consternarea acelora: Ştiu că unul din voi mă va turna…Şi l-au turnat, nu unul, ci atât de mulţi, atât de apropiaţi (unii, inclusiv mie), de consecvenţi în ticăloşie, că, vorba cronicarului, să sparie gândul. Semnate, desigur, cu nume de cod,  surselerelatează (şi-n felul acesta îmi rememorează) împrejurări, întâmplări, contexte (din redacţia revistelor ”Cronica” şi ”Convorbiri…”, de la adunări ne/oficiale ale scriitorilor ş.a.m.d.) cărora le-am fost părtaş sau martor, încât numele informatorului îmi stă pe limbă… Evident, nu risc să-l pronunţ public, atâta vreme cât nu-i deconspirat oficial. Voi proceda însă la o întrebare (retorică) şi la o citare, menţionând între paranteze numărul notelor informative comise de fiecare. Aşadar, cine sunteţi/ cine aţi fost voi?: Barbu (două N.I.), Bogdan Nicu (1), Carmen (16), Călin (2), Cernea (4), Cornel (6), Danton (1), Diplomatul (1), Dobre (27), Dona Alba (6), Florescu (1), Horia (3), Ioanid Furnale (1), Lipotzi Gh.(2), Mărgineanu Ion (24), Mihăilescu (5), Militaru Eugen (15), Moldoveanu (10), Narcis (26), Nelu (7), Nicolaescu (2), Niculescu (1), Pecheanu (6), Plopeanu Ion (4), Podaru (1), Popa C. (3), Redactorul (1), Stan Ion (1), Stan Petru (104; campion absolut, inclusiv în ceea ce priveşte mârşăvia turnătoriilor), Veronique (21), Vlad (3), Vova (1).

Din aceste note de subsol uman (mai mult ca sigur, remunerate ”după buget”), precum şi din relatările şi sintezele periodice ale ofiţerilor de securitate (campion absolut, ştefănescu Ion, cu 257 de intervenţii la/ despre Obiectiv) se alcătuieşte o, era să zic, veritabilă – dacă n-ar fi fost odioasă – istorie secretă, nu doar a vieţii (mai puţin a operei) lui Mihai Ursachi, ci şi a vieţii literare ieşene dintr-un timp în care realitatea şi ficţiunea se suprapuneau până la confuzie.   

Şi totuşi… În finalul cărţii, atât de sensibila, delicata şi tăioasa (când e cazul) poetă Ioana Diaconescu, expertă în studierea şi devoalarea Documentelor Securităţii, a avut inspiraţia, şi-a găsit, la D-na Ana Cojan înţelegerea de-a insera un (i-aş zice) epistolar îndrăgostit, precum şi câteva sublime pagini de jurnal intim, care au asupra cititorului, după o lectură traumatizantă, un efect de catharzis.

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist

Publicitate și alte recomandări video