O lună de război în Iran – Spre un Trumpvietnam?

Efervescența bombardamentelor inițiale a fost urmată de o rezistență iraniană mult mai amplă, o strategie a Republicii Islamice mult mai perversă, un efect global mult mai dur decât credeau „strategii” MAGA. În fapt, America a fost surprinsă și e vizibil că și aici s-a întâmplat – într-o anumită măsură – surpriza că cele trei zile nu sunt trei zile, așa cum a pățit Putin în Ucraina.

Ce a pierdut America în Iran?

• Fiind vorba de un conflict militar, America nu a învins adversarul, nici pe departe. Faptul că a anihilat cea mai mare parte a eșalonului de comandă al Republicii Islamice (aici cred că rolul fundamental este al Israelului) a făcut loc unei a doua elite, care ezită să își mai arate identitatea, dar care este cel puțin la fel de dură ca precedenta. Au existat distrugeri fără precedent, dar cred că cea mai mare parte a arsenalului strategic iranian este pusă la adăpost, având în vedere precedentul atac de anul trecut. Nu știm dacă îl și pot folosi, dar este acolo, protejat de mii de tone de stâncă. Degeaba proclamă Trump și echipa victoria totală, că nu e așa. Americanii și israelienii domină cerul Iranului, dar cu costuri mari și cu inutilitate, pentru că acest avantaj are importanță doar dacă urmează un masiv atac terestru. Altfel, costă enorm să acoperi aerian un stat cu mult peste un milion și jumătate de kilometri pătrați numai de dragul de a-ți proclama victoria șchioapă. Și fiecare zi de război costă minim un miliard de dolari (dacă încep demersuri terestre, costurile se vor dubla, dacă nu, tripla).
• Există un șoc planetar generalizat al faptului că tehnologia Americii nu este chiar așa de desăvârșită. Ori aici e o eroare, americanii chiar sunt foarte buni, dar faptul că nu pot acoperi totul și nu pot oferi protecție peste tot, deși au paralizat cvasimajoritatea centrelor de atac și de comandă, pare tot o înfrângere. Tehnica lor a distrus foarte mult în foarte puțin timp, dar vorbim totuși de un stat care se înarmează masiv de peste patru decenii, așteptând Satana de peste ocean și azi e ca o fortăreață. Iar lumea, văzând filme, se aștepta ca totul să fie într-un episod, maxim două. Mai mult, și aici este un adevăr, America nu a putut oferi acoperire mulțumitoare aliaților arabi care de zeci de ani cumpără arme dintre cele mai noi și oferă ospitalitate totală bazelor americane, pe bani foarte mulți. Poate cel mai simbolic moment este lovirea de către iranieni la sol a US E-3 Sentry – avionul creier – ce costă vreo 6–7 sute de milioane de dolari, pentru că e un hipercentru informatic aerian, care acoperea vreo 300.000 de kilometri pătrați și putea urmări și transmite coordonate despre câteva sute de ținte odată. Și lumea vede că acest hub informatic nu a fost apărat la sute de kilometri în interiorul deșertic al Arabiei Saudite, într-o bază americană de elită.
• Depășit de situație, dar fudul ca întotdeauna, Trump a cerut cu o jumătate de gură ajutorul aliaților, în primul rând cei europeni, care au zis pe loc pas în planul de a fi parte a unei coaliții ofensive. Ajutorul minim a fost în general logistic și a fost legat de oferirea mai mult sau mai puțin a bazelor militare pentru suport. Dar atât. America prezentului este singură cu Israelul, care, am mai scris, face propriul său joc inteligent, cam finalizat și, oricum, cu alte obiective de viitor imediat. Aliații de suflet de odinioară – Canada sau Marea Britanie – chiar Coreea de Sud sau Japonia, la rândul lor interesate și dependente militar de America, au refuzat aventura lui Trump și a echipei lui înfierbântate. Niciodată America nu a fost mai singură după căderea comunismului și acesta este probabil cel mai mare insucces diplomatic al hegemonului care domina lumea de atâtea decenii. Diplomația americană a lui Marc Rubio a fost terciuită de mințile instinctuale ale MAGA și nu cred că mai poate fi refăcut ceva pe termen scurt.
• Pe locul lăsat liber de slăbiciunea yankeilor, Ucraina a punctat decisiv. Umilită de mai bine de un an de Trump și de J. D. Vance, luată de foarte sus că „nu are cărți”, la cerere, armata ucraineană, deși e într-un război pe viață și pe moarte cu invadatorii ruși, a furnizat sute de specialiști și tehnologie pentru a învăța pe arabi cum să se apere de roiurile de drone iraniene. Mai mult, într-un turneu triumfal, Volodimir Zelenski a fost primit cu onoruri deosebite de monarhii zonei și a semnat contracte grase pentru asistență de specialitate. Ucraina devine simbolic garantul protecției țărilor din Golf și, cred, că vor trece luni, dacă nu ani, până America va putea ajunge la nivelul Kievului în ceea ce privește producția și utilizarea noii arme-minune: drona. Pe de altă parte, nu cred că America a fost vreodată mai umilită în zonă pe cel mai important capitol, cel militar. Mai precis, mesajul arabilor a fost că se poate și fără americani, iar asta l-a înfuriat teribil pe Trump, care a făcut remarci de nereprodus față de aliații musulmani de odinioară.
• NATO nu mai există în forma știută și acum a fost primul moment în care s-a dovedit asta. Iar acest lucru i se datorează exclusiv lui Trump. Pentru că această alianță a fost lângă USA în problema Irakului sau a Afganistanului, deși nu erau problemele pentru care fusese formată. Degeaba Mark Rutte se dă peste cap ca un acrobat, degeaba se simulează o efervescență aliată, degeaba amenință liderul de la Casa Albă, NATO este surd la cererile Americii și asta pe bună dreptate. Pentru că Trump a început războiul fără să spună nimic aliaților de 80 de ani, darmite să se consulte. Spania chiar a refuzat aprobarea de survol al propriilor baze militare, fiind simbolul revoltei europene față de comportamentul deviant și acțiunile iresponsabile ale președintelui american. Cum am mai scris, mai există un NATO, dar este EuroNATO, rupt de America. Ori, dacă venirea lui Trump în fruntea USA a fost începutul, episodul iranian este dovada sigură că o alianță în adevăratul sens al cuvântului nu mai există. Atlanticul a separat America de Europa după atâtea decenii de drum comun. Și cred că și după Trump lucrurile nu vor mai fi niciodată cum erau odată.

Spre ce duce ”operațiunea militară specială” americană?

Am punctat aici câteva din elementele de bază ale eșecului inițial al lui Trump. Al lui Trump, nu al Americii, pentru că e clar că toată excursia din Iran nu a fost decisă de militarii experimentați de la Pentagon, nici nu a fost negociată de experții Secretariatului de Stat și nici nu s-a ținut cont de informațiile comunității de intelligence de peste Atlantic. Au decis la Mar-a-Lago între două cocktailuri și un dans, ca în serialele cu Bond. Din nefericire, imaginea șifonată este cea a Americii. Concluzia, după o lună, este că USA nu a reușit militar, nu a reușit diplomatic, nu a reușit tehnologic, nu a reușit să coaguleze pentru a zdrobi regimul dictatorial de la Teheran. A produs doar o busculadă și pare acum fără soluții anticipate și proiectate cu mult înainte, așa cum se face de zeci de ani în planificarea strategică militară de peste Ocean.

Operațiunea militară specială a americanilor nu a generat nimic: regimul nu a căzut, deși era la limită; din contră, atacul extern l-a relegitimat total spre disperarea opoziției, iar mullahii au blocat unul dintre cele mai importante coridoare de comerț al hidrocarburilor: strâmtoarea Ormuz, generând efecte gigantice pe planetă. Și, cred, fără a fi specialist pe zonă strategică militară, doar prin prisma pregătirii istorice și a studiului doctoral al unor elemente de război din trecut, că o invazie pe repede înainte, generată de un diletant ca secretarul „Războiului”, ar putea înlocui eșecul „operațiunii militare speciale” americane cu un nou Vietnam. Trumpvietnam.

Ștefăniță Radu este profesor, doctor în Istorie Contemporană (problematică pericolul rus în spațiul românesc), colonel informații (r), expert în cunoaștere și contracarare amenințări interne și externe la securitatea națională

Publicitate și alte recomandări video