O maladie necruțătoare

„Hibernomul”, oricât de ciudat v-ar suna, este o tumoră, din fericire benignă (tratabilă așadar chirurgical), asemănătoare lipomului, dar distinctă de acesta prin culoare: e maronie (spre deosebire de lipom care are o nuanță albicioasă). De altfel, culoarea maronie îi explică și bizarul nume. În timpul hibernării (hibernus/hibernum – „iarnă” – și hibernare – „a petrece iarna”, ambele în latină, desigur), urșii produc o grăsime maro care le asigură hrana pe parcursul lungii perioade de somnolență. Tot ei, urșii (alături de alte mamifere cu obiceiul hibernării), dezvoltă cel mai frecvent „hibernoame”, patologia fiind extrem de rară la oameni. Nu vreau să o fac pe interesantul. Habar nu aveam până deunăzi despre asemenea curiozități științifice. Le-am aflat întâmplător de la fiul meu care este medic și al cărui cel mai recent caz a fost un… hibernom. OK, veți spune, și ce te-a apucat, bădie? Vă răspund direct. Auzind detaliile medicale de mai sus, m-a lovit subit o revelație (mă mir că nu am strigat Evrika!, precum Arhimede odinioară): „somnul rațiunii naște monștri”, iar monstrul ce ne amenință astăzi pe toți e un gigantic „hibernom”! Nu aș fi asociat genialul titlu al gravurii lui Francisco Goya cu, până la urmă, un banal termen spitalicesc, dacă ideea „hibernării” (care duce, iată, încet-încet, către „teratologie”) nu le-ar fi unit pe amândouă prin nevăzute fire culturale.

De ceva vreme, să admitem, lumea a cam intrat în hibernare. O hibernare simbolică, se înțelege, sinonimă cu moleșirea (ca să folosesc un eufemism) acuității intelectuale, a stimulilor de învățare și înțelegere, a impulsurilor de a analiza și descifra realitatea înconjurătoare. Nu știu neaparat explicația, dar pot avea bănuieli. Traiul (prea) bun din ultimii 30 de ani, care, deși benefic în unele planuri, atenuează, se știe, efervescența intelectului, iar, în anumite contexte, poate despiritualiza și chiar depersonaliza individul. Dezvoltarea abruptă a tehnologiei informaționale și comunicaționale care, pe de o parte, anexează, în mod devastator, viața psihică, nemaipermițându-i activități diferite, iar, pe de alta, transmite, cu viteză ucigașă, la nivel planetar, acele „idei infectate” (menționate sclipitor de Gad Saad în cărțile lui), responsabile, aidoma unor toxine, de „parazitarea minților”. Dezinteresul crescând pentru trecut și, ca atare, pentru lecțiile istoriei, ceea ce ne face vulnerabili, prin naivitate, la repetitivitatea ciclurilor malefice ale dinamicii umane. Toate la un loc, fiecare în parte, nici nu mai are importanță. Cert e că se observă (cu ochiul liber) „un somn al rațiunii”, din ce în ce mai sforăitor, din care nu „se va naște” decât „un monstru” sinistru și potențial ucigător. Un „hibernom” dezgustător mai precis, care, neabordat la timp printr-o „ablație” corespunzătoare, ne-ar putea distruge.

Latura cea mai întunecată a „hibernomului” în discuție (nuanța sa „clasică” de maro, așa-zicând, devine aici de-a dreptul neagră) rămâne, pentru mine, „inegalitatea” noastră – mereu mai accentuată! – cu „noi înșine”. Trăim într-o epocă a supraevaluării. A supraevaluării și, implicit, a autosupraevaluării. O supraevaluare și o autosupraevaluare cultivate sistemic, induse subliminal de cultura „succesului” necondiționat, obligatoriu și imperios necesar. Un „succes” butaforic, evident, similar efemerelor luminițe feerice, aprinse de Crăciun pe crenguțele sărace ale vreunui tufiș dintr-un cartier mărginaș. Un „succes”, cel mai adesea, modelat din cuvinte. „Meriți mai mult!”, „Când te-ai gândit ultima oară doar la tine sau ți-ai oferit o surpriză numai ție?”, „Tu trebuie să fii singura ta preocupare!”, „Fii fericit, pentru că meriți!” reprezintă câteva dintre lozincile narcotice ale egocentrismului contemporan. Marotele civilizației supraevaluării și autosupraevaluării, în care nimeni nu mai este egal cu el/ea însuși/însăși, ci cu imaginea de mucava proiectată de imaginarul maladiv consumerist. Trei sunt felurile de „hibernoame” ce se pot dezvolta din acest mod de existență tarat de mari decalaje și incongruențe interioare, de un „somn” al rațiunii și de o „hibernare” a bunului-simț: încrâncenarea acompaniată de mizantropie, pierderea contactului cu realitatea și boala conspirației universale.

Crezând, obstinat, că ai mai puțin decât meriți, începi să te detești pe tine însuți și apoi, urcând în spirală, ajungi să-i urăști, cu patimă, nediscriminatoriu, pe ceilalți. Trăind într-o bulă fantasmagorică, realitatea ți se va părea mistificată și o vei respinge cu furie. În sfârșit, ieșind din mecanica intelectuală firească, îți vei pierde gândirea critică și vei bănui, la tot pasul, conspirații pe care le vei combate cu mânie proletară. În absolut toate cele trei cazuri, vei zdrobi, necruțător, lucrurile apărute în calea ta. Adică, să fim clari, propria casă. „Hibernomul” va exploda atunci, în milioane de particule maronii-întunecate, concomitent cu biata-ți făptură.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Publicitate și alte recomandări video