O masă doctorală d’antan

joi, 24 octombrie 2024, 03:01
1 MIN
 O masă doctorală d’antan

Deodată, Iorgu s-a oprit din râs, lovit parcă de trăsnet. A început să plângă cu hohote și sughițuri, tânguindu-se: „Cum mama mă-sii a putut ticălosul ăla, fraților, să-mi blocheze doctoratul? Cum mama mă-sii?” Șeful de sală a venit lângă noi agitat: „S-a întâmplat ceva?” „Nu, nu!” au strigat ceilalți. „Lacrimi de bucurie!” Numai eu înfulecam meticulos. Nu-l citisem încă pe Labiș, dar, la ocheada retrospectivă, mă văd în tabloul lui carpatin perfect: Mănânc și plâng. Mănânc.

Eram deja, cred, prin clasa a IV-a, la finalul anilor șaptezeci, când am asistat la o conversație neobișnuită între taică-meu și maică-mea. „Dragă, Iorgu a pățit o chestie teribilă”, a spus bătrânul. „Proful din Timișoara a refuzat, în ceasul al doisprezecelea, să-i dea acordul pentru susținerea tezei. A făcut referat negativ. Se anulează tot.” Precizări: Iorgu era un prieten de familie, asistent la Istorie, care ajunsese în faza ultimă a susținerii doctoratului și, pare-se, pierdea subit totul, întrucât specialistul de la Universitatea din Timișoara, membru în comisia de acordare a titlului, îl respinsese pe ultima sută de metri. Să adaug faptul că a obține titlul de doctor înainte de 1989 echivala cu accesul în Nirvana. O astfel de împotmolire la mal putea deveni de-a dreptul tragică, însemnând ratarea întregii cariere academice viitoare. „Bănuiala mea e că a intrat într-o pasă ușor paranoică”, a continuat pater familias să-și analizeze amicul. „Ne roagă pe noi, prietenii apropiați, să venim cu el la masa festivă, dată, teoretic, după susținere și să sărbătorim, se înțelege, fictiv, succesul de la examenul tocmai încheiat, examen, practic, inexistent…” „Păi, și vă duceți?” a întrebat mama cu ochii cât cepele. „Ați înnebunit și voi?”

„Problema este complicată”, a nuanțat tata. „Iorgu a rezervat pentru petrecere, cu intervenții inimaginabile, Salonul Alb, iar acum nu se mai poate retrage. Se teme de repercusiuni. Trebuie să meargă acolo cu mai mulți oameni (comisia doctorală, cum ar veni) și să mimeze veselia triumfului doctoral. Vrea ca, în ochii severi ai somelierilor, responsabililor de sală și chelnerilor – probabil toți securiști, angajați formal acolo –, noi, amicii, să jucăm rolul comisiei, iar el pe al doctorandului proaspăt laureat.” În perioada ceaușistă, Salonul Alb, separeul existent și astăzi al Restaurantului Traian, era locul cel mai cool din Iași unde puteai oferi o masă selectă și unde intrai, desigur, doar cu pile solide. Nu te jucai cu rezervările la acest „club al diplomaților”, gestionat de „ospătari” cu carte de muncă la Tanti Secu. Profitând de perplexitatea tăcută a maică-mii, am întrebat duios: „Și o să mâncați și mici cu muștar?” „Nu prea cred”, a râs taică-meu. „De ce? Vrei să vii și tu?” Eram grăsuț, curat, atrăgător (e drept, fără frac strălucitor), asemenea lui Apolodor, așa încât nu puteam decât să urlu de fericire – „Daa!” „Pesemne că un membru al comisiei – cel din Timișoara voi fi eu, după cum am stabilit cu Iorgu – își poate aduce și fiul dolofan la masă”, a concluzionat bătrânul…

Prin urmare, în ziua sărbătoririi „doctoratului” lui Iorgu, puși la patru ace, eu și tata pășeam sobri în distinsul Salon Alb. Un chelner cu papion negru la gât și ștergar alb pe brațul stâng ne-a condus la masă. Ceilalți sosiseră mai devreme. Toți, aveam să constat la o privire rapidă, prieteni de familie. Îi cunoșteam bine, însă convenția fusese că vom evita orice familiarități, pentru a nu ne da de gol. Iorgu, vesel nevoie mare, a stabilit imediat tonul înalt al discuțiilor: „Bine ați venit, domnule profesor!” i s-a adresat el bătrânului meu. „Sper că localul satisface exigențele timișorene… Ooo, ați venit și cu fiul, nu-i așa?!” a continuat ghiduș, întinzându-mi mâna. „Cum te cheamă, puișor?” Ei, pentru asta nu eram pregătit! Nimeni nu-mi zisese dacă am voie să-mi folosesc numele real sau nu. „Gudrun”, am răspuns după o clipă de ezitare. Începusem să citesc, la vremea respectivă, povestea unui cavaler medieval numit… Gudrun. Aveam să aflu peste câteva zile că, în realitate, Gudrun era fată, dar ce mai conta? Auzindu-mă, taică-meu, Iorgu și restul convivilor (care mă știau de când mă născusem) au căscat niște globi oculari cât micii pe care abia așteptam să-i devorez. Se vorbea cu dumneavoastră, atmosfera era elevată. Din când în când, câte unul dintre membrii „comisiei” ridica paharul cu șampanie și îl felicita pe „doctorul în istorie”: „Felicitări, domnule asistent universitar, și mult succes în continuare! De acum nimic nu vă mai stă în cale!” „Vă mulțumesc! Vă sunt recunoscător, domnilor profesori, pentru efortul făcut și pentru aprecierile dumneavoastră generoase! Sunt copleșit”, zicea Iorgu cu gura până la urechi de fericire. Se bea cu gesturi elegante. Mie ospătarul mi-a adus patru mici cu muștar și două chifle. Nările mi se dilataseră sălbatic. „Doctorul” râdea și făcea plecăciuni. Lumea nu mai contenea cu urările și felicitările…

Deodată, Iorgu s-a oprit din râs, lovit parcă de trăsnet. A început să plângă cu hohote și sughițuri, tânguindu-se: „Cum mama mă-sii a putut ticălosul ăla, fraților, să-mi blocheze doctoratul? Cum mama mă-sii?” Șeful de sală a venit lângă noi agitat: „S-a întâmplat ceva?” „Nu, nu!” au strigat ceilalți. „Lacrimi de bucurie!” Numai eu înfulecam meticulos. Nu-l citisem încă pe Labiș, dar, la ocheada retrospectivă, mă văd în tabloul lui carpatin perfect: Mănânc și plâng. Mănânc.

 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii