O mie nouă sute optzeci și DOI

De ce spun că sunt muncitori? Pentru că fac mereu ceva. Ei gândesc mult și repede, apoi muncesc mult și degeaba, apoi regretă scărpinându-se în cap, și tot așa. Cam ăsta e tiparul. Mentalitatea românului, se știe, este să își ia un serviciu – îi este rușine să fie șomer – , și să spargă banii munciți pe lucruri cu care să se laude. Pentru că noi ținem foarte mult la comunicare și la imaginea noastră în ochii celorlalți români: ne place să stârnim invidie. Deci muncim. Puțini stau degeaba la propriu.

Dar unde se duce toată această muncă, ce rămâne în urma ei, ne întrebăm noi? Vedem în fiecare zi străzile pline de mașini cu oameni care merg la muncă; instituțiile, fabricile românești sau străine, private sau de stat, sunt pline de muncitori, de oameni care „învârt șurubul”, ca să zic așa. Logic ar fi ca această muncă să se vadă în ceva, să observăm, măcar anual – dacă nu semestrial – un rezultat palpabil, ca efect al muncii  câtorva milioane de oameni. Dar rezultatele nu sunt cele așteptate. Comparând realizările din 1989 până în prezent cu cele din timpul comunismului pentru aceeași perioadă, sau cu cele ale unor popoare precum China, Japonia, Germania sau altele, nu se vede mare lucru. S-ar zice că dăm banii pe distracție, dar nici asta nu pare să fie – alții se distrează mai mult ca noi.

Cred că totul ține de organizare. Sunt mulți care cred că Ceaușescu, respectiv comunismul, a organizat mai bine România. Însă aceia nu știu exact despre ce vorbesc, pentru că au o părere generală și neinformată. Da, privind de departe, în 1989 România avea fabrici și uzine care funcționau, șomajul era aproape inexistent, toată lumea avea o casă, în școală se făcea carte, copiii erau ascultători ș.a.m.d., dar privind de aproape, cel puțin spre sfârșitul perioadei de „glorie”, lucrurile stăteau cât se poate de prost – exact ca acum, în anul 2025. Asemănarea este izbitoare. Și aș spune, ca să fiu mai precis, că un singur an – 1982 – seamănă izbitor cu anul de acum.

Din 1965 până la mijlocul anilor ’70, România a cunoscut într-adevăr o creștere economică uimitoare. Se poate face o comparație cu creșterea din anii 1996 până prin 2014, din câte am înțeles, deși prima a fost mult mai puternică.

Dar în ambele cazuri nu s-a știut cum să fie gestionată această creștere, cum să fie conservată și perpetuată. Ceaușescu, încurajat de succesul de la început, s-a lăsat dus de grandomanie și a construit multe fabrici și uzine colosale, unde a angajat mulți muncitori, fără să țină cont că resursele țării nu puteau susține acele investiții. Din această cauză a trebuit să apeleze la împrumuturi și importuri. Totul s-a înfundat în anul 1982, când România a intrat în incapacitate de plată, suma totală datorată fiind de 10,4 miliarde dolari. A urmat criza și plata datoriei, care au condus la acumularea și, mai apoi, la explozia tensiunilor sociale.

Fix la fel s-a întâmplat și după Revoluție. Doar că, în acest caz, împrumuturile nu au fost pentru a ține în viață niște uzine inutile, ci pentru a crea în populație iluzia prosperității, prin creșteri nejustificate de salarii, pentru a hrăni o clică de politicieni și angajați ai statului a căror activitate nu se regăsește în producție, și altele asemenea. Cu alte cuvinte, dacă Ceaușescu împrumuta bani ca să plătească materie primă și salarii pentru muncitorii care frecau menta prin fabrici, la fel și politicienii noștri postdecembriști au împrumutat bani ca să plătească salarii umflate cu pompa înainte de fiecare an electoral, pensii speciale, ”investiții” fictive, materii prime și salarii pentru angajați care freacă aceeași mentă din moși-strămoși.

Da, toată lumea avea un loc de muncă și o casă în comunism, doar că acel loc de muncă era plătit din datorii, iar casa era închiriată de la stat. Azi e fix la fel, cu singurele diferențe că mulți care muncesc o fac în străinătate, iar casele în care locuiesc românii sunt acum ale băncilor, nu ale statului.

Rezultatul, oricum ai da-o, nu poate fi, în asemenea situație, decât același ca în 1982: criza.

Există însă o diferență mare între comunism și capitalismul în care ne aflăm azi: în comunism, Ceaușescu a reușit să achite întreaga datorie în numai șapte ani, deși planul de plăți inițial se întindea pe 25 de ani. Acest lucru a fost posibil pentru că el era un dictator. Azi nu mai e posibil așa ceva pentru că putem oricând lua vuvuzelele și pancartele și merge în Piața Victoriei ca să protestăm și să hulim conducătorii, ori să înroșim Internetul de comentarii. Acum totul trebuie făcut „cu mănuși”, ceea ce e mult, mult mai greu și, cu siguranță, nu va dura doar șapte ani.

Și da, se poate munci cu spor, cu rezultate – există această posibilitate în „bagajul” omenirii. Avem multe exemple de popoare care s-au ridicat din cenușă în timp scurt și au ajuns la progres prin muncă asiduă, organizare, sacrificii și un pic de ajutor extern. Dar avem noi, oare, condițiile necesare pentru asta? Istoria zice că nu. Noi ”lucrăm” doar în valuri: schimbăm regimul, ne dezvoltăm, ne bucurăm de progres, ne umflăm în pene, ne spargem în figuri, apoi dăm faliment. Și o luăm de la capăt. O dezvoltare constantă, controlată, pare imposibil de susținut pe plaiurile mioritice.

Se pot observa acești pași cu ochiul liber. De pildă, un indiciu clar este că am început, de câțiva ani, să avem fumuri de mari capitaliști, de bogați, de țară dezvoltată. Alți cetățeni din țări mai sărace decât a noastră vin aici să muncească pentru bani mai mulți decât primeau în patria lor. Iar noi le dăm acei bani cu bucurie, pentru că ai noștri cer mult mai mult sau refuză pur și simplu ofertele, fiind mai pretențioși. Compatrioții noștri sunt „boieri” și nu vor nici să se ridice din pat pentru banii aceia.

Nepalezii, srilankezii, indienii, bengalezii și alții muncesc azi pentru noi – fie în construcții, fie ca bone, fie ca livratori. Unele ramuri nou-apărute sunt ocupate în mare parte doar de aceștia. Nouă ne e lene, nu avem chef, nu avem timp să mergem la restaurant și comandăm de acasă. Chemăm un nepalez să ne aducă la ușă mâncarea. Și ne plângem că o să vină criza. Păi, o să vină, pentru că e timpul, pentru că o merităm. Noi încă nu merităm prosperitatea pe care părem că o avem. Aceasta e doar de suprafață, de câțiva ani – la fel cum era și aceea din timpul comunismului, mult trâmbițată în anii ’80, dar inexistentă pe teren.

Cu alte cuvinte, acum nu doar că plătim multinaționale care își trimit profitul în țările de unde provin, angajați neproductivi de la stat, politicieni, pensii speciale, dar și angajați străini care, la fel, trimit banii la ei în țară. Iată de ce se vede prea puțin din toată munca depusă de noi toți zi de zi.

Deci tot la un fel de revoluție vom ajunge, asta e clar: una de catifea, făcută cu cap și organizare sau una ca în ’89, cu bătaie și sânge. Așa merg lucrurile, ăsta e fluxul istoriei noastre, din câte se observă. Altfel nu se poate.

Briscan Zara este scriitor şi publicist

Publicitate și alte recomandări video