O planetă privată sau cum au devenit vânătoarea și culesul infracțiuni

Adică nu mai poate exista vreun vânător-culegător pe Terra care să meargă pe un teritoriu unde să vâneze și să culeagă ce poftește el, fără riscul de a fi amendat sau chiar băgat în pușcărie. Faza aceea a umanității s-a încheiat de ceva timp.

Ce e și mai interesant e că, în cazul în care locuitori ai Terrei vor merge pe alte planete, acolo tot nu vor fi liberi ca la început, pentru că respectiva planetă va fi probabil „cucerită”, „revendicată” de anumite țări care își vor pune propriile reguli acolo. Asta, evident, într-un viitor destul de îndepărtat.

Așadar, repet, perioada cu adevărat liberă a oamenilor s-a încheiat. Animalele sunt singurele care au rămas încă libere. Cel puțin teoretic, nu poate interzice nicio țară vreunui animal să intre pe teritoriul ei, decât dacă acesta reprezintă un pericol pentru oameni (vezi cazul panterei negre care a venit din Bulgaria în România. Ea, săraca, nu știa că are interzis, încă se credea liberă, și a mers unde voia). Adică e clar că poliția de frontieră nu va „amenda” sau „aresta” nicio pasăre, câine, pisică, pește etc. care trec „ilegal” granița. Faptul că oamenii folosesc animalele pe post de sursă controlată de hrană, divertisment sau întreținere, asta e altă poveste. Legal vorbind, animalele nu au pașaport și nu se supun regulilor – asta merită reținut. Legile sunt doar pentru oameni.

Dacă așa stau lucrurile la nivel general, oficial, cu totul altfel stau la nivel individual, pentru că oamenii încă se mai cred neîngrădiți de nimic. Iar alții chiar se cred încă vânători-culegători. Nu poți scoate asta din om, e în structura lui. Așa se explică faptul că mulți încă mai merg la vânătoare, la pescuit, la cules de fructe sau alte „daruri” ale pământului, cu sau fără voia statului din care fac parte.

Eu am crescut într-un județ cu multe păduri. Oamenii de acolo erau și mai sunt încă foarte apropiați de tot ce înseamnă natură. Majoritatea dintre ei se cred chiar stăpâni ai naturii, așa se explică faptul că încă mai practică vânătoarea și „culesul”, chiar dacă uneori statul le interzice să o facă. Spre exemplu, economia locală se bazează în mare parte pe exploatarea lemnului și este aproape imposibil să convingi pe cineva care trăiește din asta că nu este bine să taie copaci din pădure fără acordul autorităților. Ei știu legea, se tem de ea, dar nu au asimilat pe deplin ideea că pădurea poate aparține cuiva în afară de Dumnezeu, și că ei nu au voie să se atingă de ea decât în anumite condiții. Din această cauză, tăierile ilegale sunt la ordinea zilei. Zi și noapte copacii cad, sunt „tranșați”, încărcați în camioane și trimiși la șes, unde sunt vânduți altor oameni care și-au pierdut de mult timp pădurile. Cel puțin după Revoluție, pădurea a devenit mijloc de îmbogățire, nu doar de supraviețuire și adăpost.

„Cum îmi poate interzice cineva să tai un copac din pădurea mea?” spunea la un moment dat un cetățean. Sau altul: „Ce drept are statul să spună că e pădurea lui, dacă eu trăiesc aici de când mă știu și la fel au făcut și părinții și bunicii mei?”. Asta e chiar o gândire de vânător-culegător tipic, nu? O gândire a unui om liber peste care a venit statul abuziv.

Fenomenul e foarte interesant și greu de înțeles uneori pentru că a avut loc o transformare radicală a felului în care se văd lucrurile. Activități care cândva erau firești, caracteristice oricărei ființe vii care încearcă să supraviețuiască, astăzi au devenit ceva ilegal. Vânătoarea, pescuitul și culesul s-au transformat peste noapte din necesități vitale în infracțiuni, de aceea, mereu după ce analizezi lucrurile, ceva „dă cu rest”.

La fel se întâmplă cu cei care trăiesc lângă mare, lacuri sau râuri. Am fost de curând într-o zonă de lângă lacul Bicaz. În fiecare dimineață mă întâmpina la geam o priveliște sălbatică de vis. Omul primitiv din mine se zbătea să iasă la suprafață și să râdă. Era mirific. De fiecare dată vedeam pe lac bărci cu oameni care pescuiau. Mulți dintre ei am aflat că fac asta ilegal. Unii merg și noaptea. Se văd luminițe pe lac în întuneric. Aceia sunt cei mai periculoși pentru că prind cel mai mult pește. Ei au aceeași mentalitate ca și cei cu pădurea: „De ce îmi interzice statul să prind pește din lacul acestei planete care ne aparține tuturor în egală măsură?”

Cred că o mare parte din motivul pentru care vânătoarea și culesul sunt ilegale este că omul are acum alte mijloace de a-și procura hrana. Acestea sunt oferite sau înlesnite de către stat, acel organism invizibil dar prezent oriunde, care organizează oamenii. Omul a devenit un vânător și culegător prea bun, prea specializat, prea eficient. El nu mai vânează în termeni egali cu vânatul, ci „en gros”. Prin „genialitatea” lui, a reușit să extermine specii întregi de animale și plante. Este un dezechilibru uriaș între om și pradă. Așadar, sunt de înțeles cumva atât instinctul care a rămas de a vâna, dar și dorința statului de a menține un echilibru forțat între natură și om.

În același timp, s-a abandonat și ideea de pericol la care este supus omul care vânează. Părerea mea, de la „opinii”, este că ar trebui să se recunoască și să se respecte această pornire a omului – aceea de a vâna și culege liber – dar să se impună și termenii „originali” ai îndeletnicirii, adică: dacă vrea să vâneze și să culeagă, omul să fie înarmat doar cu arme rudimentare, care să redea prăzii șansa de luptă dreaptă, să restabilească echilibrul părților. Autoritățile să zică: ai voie să mergi în pădure, să tai câte lemne vrei, dar mergi pe jos, iei cu tine doar un topor cu lamă de silex, un cuțit și o sfoară, nimic altceva. Ai voie să pescuiești câți pești vrei, dar numai cu o undiță cu ac făcut din os. Ai voie să vânezi ce animale vrei, dar numai cu suliță și cuțit. De mâine să înceapă sezonul de urs, oricine are voie să participe…

Briscan Zara este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video