O poveste despre artă (1)

El defineşte arhitectura ca artă spirituală şi primordială, genetic, cuib originar al artelor numite, în teorie, plastice. Locuinţa, spaţiul de viaţă şi biserica, locul de rugăciune al comunităţii, sunt ipostazele esenţiale ale existenţei, definesc împreună arhetipul locuibilităţii aflat, în România, în agonie, iar înlăuntrul civilizaţiilor „înalte” a şi murit. Locuinţele şi bisericile şi-au pierdut conexiunile cu spiritualitatea şi naturaleţea naturii, s-au ascuns în aglomeraţii urbane, în mecanisme de funcţionalitate urbană necontrolabile, fără chip, fără sens, labirint al rătăcirii fiinţei. O lume desfigurată de consumerism, de înstrăinare a omului de el însuşi. Această pierdere a firii lăuntrice capătă formă vizibilă în desacralizarea locuinţei şi în înlocuirea bisericii cu temple ale satisfacerii simţurilor. Inclusiv arta, indiferent de specie, s-a adaptat acestei satisfaceri şi este asociată cu petrecerea, trecerea, pierderea timpului liber. Trăim în lumea necesităţilor aparente uitând adâncimea trăirilor dinlăuntru. Arhitectura din eu şi din noi ar putea limita fenomenul, dar, cum se vede deja, s-a transformat şi ea în poveste fără conţinut, în spectacol îndrăgostit de spectacol, atunci când societatea dispune de suficienţi bani şi de tehnologie, sau în imaginea degradantă a sărăciei în societăţile care îşi duc traiul de azi pe mâine.

Aşadar originea arhitecturii şi a artelor plastice este sacră, iconică. Astăzi asistăm, totuşi, la sfârşitul lor dacă ne referim la nevoia de mister, de taină, de duh, concepte înlocuite de facil, de spectacol, de inedit, de efemer, de întâmplare şi eveniment. Participarea la „consumul evenimentului artistic” nu mai este act contemplativ susţinut de cunoaşterea fenomenului, ci un joc al implicării în lumea dispozitivelor şi a instalaţiilor. Într-un asemenea context, din ce în ce mai pregnant, calea redescoperirii sensurilor sfărâmate pentru a le întregi într-un chip adevărat al vieţii poate fi lămuritor în alăturarea şi compararea a două fenomene considerate astăzi disjuncte, „arhitectura din noi” şi „arta din noi”, întrucât ele conţin şi oglindesc existenţa în acelaşi timp.

În primul rând observăm adecvarea fără resturi, semnificativă a termenilor sintagmei „arhitectura din noi”. Nu este sesizabil nici cel mai mic efort de înţelegere întrucât sensul este explicit. Arhitectură, în înţelesurile atribuite astăzi conceptului, au toate lucrurile şi fiinţele, întreg spaţiul de viaţă. În schimb „arta din noi” pare o expresie forţată, trebuie dezvoltată într-un sens diferit de arhitectură întrucât doar mecanismele creaţiei artistice sunt înlăuntru, în timp ce ea, arta, ne este exterioară. În al doilea rând, etimologiile celor două concepte accentuează ierarhia lor diferită în definirea spaţiului originar, sacru, de viaţă. Arhitectura, în greaca veche, este compus din arché, cu înţelesul de bătrân, principiu, temei ultim, şi tekton, făuritor, dar şi şeful echipei de constructori. Prin urmare, arhitectul este creatorul care are în vedere principiile originare de organizare a spaţiului născute o dată cu omul. Conceptul călătoreşte cu acelaşi înţeles în latină şi ajunge în română prin intermediul limbii franceze, pe acest parcurs îşi pierde conţinutul original, fiind definit astăzi oarecum sec şi simplu: arta şi ştiinţa de a construi.

În schimb conceptul artă îşi are originea în latinescul ars, artis, cu înţelesul de îndemânare, măiestrie, pricepere. Echivalentul lui grec este tehné, cu aproximativ acelaşi înţeles, pricepere, abilitate a mâinii, cu specificaţia că pentru greci arta-tehné nu implică creativitatea, este mai curând facerea lucrurilor conform regulilor. Din aceste succinte clarificări se lămureşte în bună măsură de ce „arhitectura din noi” are rosturi mai adecvate decât „arta din noi”.

Conexiunea dintre arhitectură şi artă a avut în timp înfăţişări diverse. Între ele merită să punem accent pe ideile de principiu, revelate potrivit de exemplele comparative. Arta egipteană, incluzând arhitectura, sculptura şi pictura, este ilustrarea elocventă a rolului ei generator de sacru în organizarea spaţiului cu accent pe axialitate, pe succesiunea progresivă a spaţiilor spre mister. Accentul este pus pe expresivitate. Piatra naturală tăiată în linii simple, sculptura cu rolul de a marca centrul de interes, punctele de focalizare ale spaţiilor, dar şi axele spre ele, pictura cu scop descriptiv, sunt subordonate arhitecturii. Arhitectura egipteană antică este cea mai adevărată formă de expresie pentru înţelesul original al făuritorului ei.

Grecii ne propun deja, prin operele lor, spectacolul public mai degrabă sclipitor decât profund. Realizat din marmură, templul este pictat pe dinafară centimetru cu centimetru, iar sculpurile sunt deja cu grad ridicat de autonomie în raport cu arhitectura, autonomie care va creşte, pentru artele plastice, în epocile următoare până la despărţire totală.

În concluzie, încă din antichitate apar două tendinţe distincte în arhitectură şi artă, una cu referinţe la tainele originare, adânci ale vieţii, cealaltă ispitită de sclipici, de atenţie, de inedit. Ele se vor regăsi în cursul timpului, ca opţiuni antagonice, până astăzi.

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului 

Publicitate și alte recomandări video