O poveste despre artă (3)

În definiţiile uzuale, ştiinţa este „sfera de activitate umană a cărei funcţie constă în dobândirea şi sistematizarea teoretică a cunoştinţelor despre realitate”. Această perspectivă are legătură cu arta organizării spaţiului exact în aceeaşi măsură ca pictura renaşterii, de exemplu, când pictorul îşi prepara singur culorile şi trebuia să fie şi un veritabil chimist, sau ca oricare artă care presupune pe lângă euristică, metodă şi utilizarea de tehnologii specifice.

Schizofrenia specializărilor înguste susţinută de tehnologiile mereu mai sofisticate implică, în realizarea arhitecturii, mulţimi de specialişti în echipa cărora arhitectul are un rol din ce în ce mai restrâns. Rezultatul este pierderea esenţialului, a poeziei, a povestirii despre om şi oameni pe drumul dintre viziune şi realitate. Acelaşi fenomen se întâmplă, şi nu din cauza tehnologiei, în comunicare, prin ispita nestăvilită a căutării adevărului de care oamenii au nevoie şi îl caută acolo unde nu este, în spaţiul virtual. Acel spaţiu unde inflaţia de imagini propune locuri seducătoare. Ele pot fi vizitate oricând de oricine. Fără idei călăuzitoare, accesul în lumea iluziilor, atât de democratic azi, nu înseamnă cunoaştere. Problema reală sunt oamenii. Din ce în ce mai puţini au nevoie de adevăr. Totuşi lumea artei, prin poveştile ei, este oglinda sănătăţiilor sufleteşti. Argumentez ideea cu două naraţiuni, una din istoria picturii, cealaltă din cea a sculpturii.

Acrisios, rege legendar al Argosului, s-a temut de prezicerea oracolului conform căreia va fi ucis de fiul fiicei lui, preafrumoasa Danae. Ca să-şi schimbe destinul, şi-a închis fata într-un turn construit astfel încât nimeni să nu poată intra în el. Regele a scăpat din vedere puterea zeilor. Stăpânul Olimpului, Zeus, se transformă în ploaie de aur şi se strecoară în turnul cu pricina. Din dragostea lui cu Danae se naşte Perseu. El va împlini prezicerea oracolului referitoare la Acrisios.

Povestea, ca multe altele născocite în lumea Greciei antice, simplă şi seducătoare în cele văzute, profundă când i se descâlcesc adâncurile nevăzute, a fost și încă mai este temă pentru artiştii plastici. Iconografia ei parcurge drumul specific artei în ansamblu din momentul orientării ei preponderente spre aparenţă.

Începând cu secolul XVI, pictori importanţi au fost fascinaţi de povestea Danaei: Tiţian, Corregio, Rembrandt, Tiepolo, Klimt. Fiecare secol îşi are reprezentaţii lui, inclusiv secolul XXI. Fascinaţie susţinută de interesul unui public specializat, iubitor de poveşti cu tâlc.

Una din primele reprezentări ale mitului o găsim pe un vas ceramic grecesc din secolul V înainte de Hristos, secolul de aur al civilizaţiei elene care era deja o societate democratică desacralizată. Zeii deveniseră un fel de supraoameni, statut la care aspirau eroii societăţii. Imaginile lor îşi găseau loc pe obiecte de uz casnic pierzându-şi astfel aura divinităţii. Reluarea temei începând din Renaştere urmează o evoluţie care susţine rolul primordial în geneza artei jucat de arhitectură. Pictura a devenit, sub forma tabloului, autonomă, totuşi arhitectura încă mai înseamnă compoziţia lui de bază. Jan Gossaert o pictează (în 1537) pe Danae singură în turnul inaccesibil, cu arhitectură interioară riguros reprezentată, ritmată de coloane feciorelnice şi ferestre înguste şi înalte. Prin ele se vede peisajul urban alcătuit numai din clădiri. Ploaia cu picături de aur coboară ca un candelabru din centrul tavanului rotund. Danae este în aşteptare, cu picioarele până la genunchi şi sânul drept dezvelite. Pictura este o interpretare directă a reprezentării pe ceramica greacă.

În următoarele opere realizate de artişti importanţi, arhitectura îşi pierde importanţa. Accentul cade pe senzualitate, pe redarea nudă a personajului mitic într-un spaţiu dominat de mobilierul confortabil. Tablourile includ mulţime de elemente simbolice „citite” cu satisfacţie de intelectualii cunoscători în detaliu ai mitului. Se apelează la Cupidon şi la redarea vie a carnaţiei în lumină pentru a sublinia sensul erotic al întâlnirii dintre Zeus şi Danae.

O dată cu evoluţia picturii dispare cu totul nevoia reprezentării spaţiului arhitectural, dar şi a spaţiului în general. La Gustav Klimt, aşternutul, femeia goală şi ploaia de aur alcătuiesc o compoziţie a erotismului bazată exclusiv pe culoare şi desen. Suficiente în sine, ele nu mai au nevoie, în viziunile moderniste, de profunzime.

În concluzie, povestea despărţirii picturii de arhitectură este graduală şi ajunge, în momentul când arta spaţiului rămâne în funcţiune datorită utilităţii ei, să se pulverizeze, să devină joc pur de linie şi culoare adresat mai degrabă simţurilor în latura lor ludică.

Mai aproape de zilele noastre, pictorul ieşean Mihai Taraşi reia povestea, presupusă de el a fi foarte cunoscută, şi o redă într-o viziune secvenţială, cinematografică şi arhitecturală cu includerea privitorului în narativul alcătuit din elemente simple, un trup feminin obişnuit, îmbrăcat într-o rochie obişnuită, chiar casnică, aşezată în spaţiul de continuitate alcătuit din picăturile de aur ale ploii lui Zeus.

Viziunea artistului este susţinută de patru tablouri (două poliptice cu cincisprezece panouri şi două tritice). Ea nu conţine spaţiul, nu îl elimină, ci îl conturează, îl învăluie printr-o mişcare reală de atracţie, seducţie şi conversaţie. Parcursul cuprinde aşteptarea, trecerea, urcarea (înălţarea). Ele surprind ipostaze comportamentale simbolice şi readuc, în prim plan, nevoia reunificării artelor sub aceeaşi cupolă de sensibilitate. Altfel spus, reîntoarcerea la origini.

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului 

Publicitate și alte recomandări video