O poveste despre artă (4)

În ciorba de resturi ideologice a lumii de azi, pierzătoare de identitate, personalitatea şi arta marelui sculptor trebuie să fie modelul, calea redescoperirii arhitecturii din noi, în situaţia din ce în ce mai puţin probabilă a dorinţei de a trăi frumos şi mai ales autentic. Relaţia cu destructurata cultură europeană promotoare, în zilele noastre, a nimicului de la limita neantului, ar putea fi oglinda relaţiei dintre marele sculptor al iluziei vieţii, Auguste Rodin, şi marele artist al esenţelor revelate. Brâncuşi caută Parisul, centrul cultural al lumii, după ce a exersat cu succes arta figurală, demonstrând o cunoaştere perfectă a anatomiei trupului uman, oare de ce părăseşte celebrul atelier unde, printre alţii, s-au format Antoine Bourdelle, Charles Despian, Aristide Maillol?

Critici de artă importanţi au circumscris locul sculpturii brâncuşiene în arta lumii. Învăţând, zic ei, din arta egipteană, din arta primitivă în vogă când a ajuns la Paris, influenţat de gândirea indiană, Brâncuşi este primul sculptor abstract, întemeietorul sculpturii moderne. Exasperat de această etichetare, autorul păsării măiestre contraatacă: „sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor”.

Nu există nici un motiv să nu luăm în seamă demonstraţia dură, concisă, elocventă şi profundă a sculptorului întrucât la „esenţa lucrurilor” se poate ajunge prin efortul creator de a scoate la lumină ceea ce este mai de preţ în suflet. Acel dar al eului personal şi comunitar exprimabil, în clipe de geniu, prin artă, dar diferit de abstracţie. Izvorul celor ce sunt mai de preţ în suflet îşi are obârşia, pentru Brâncuşi, în locul de unde a plecat în lume, în Hobiţa, întrucât, ştim deja de la Blaga, veşnicia s-a născut la sat. Arta gorjeanului nu a făcut altceva decât să dea chip acestei veşnicii. Iată de ce a părăsit Brâncuşi atelierul lui Rodin, chipul veşniciei nu putea fi imaginat în lumea aparenţelor, ci în aceea a esenţelor şi iată de ce s-a dus în centrul culturii lumeşti, pentru că trebuia să povestească despre frumuseţea încă neîntinată a icoanelor spiritului românesc.

Am în vedere trei lucruri esenţiale despre marele creator. Primul se referă la materialele folosite pentru sculptura lui, lemnul, piatra şi bronzul. Toate sunt materii ancestrale, venite din negura primordială a timpului comunitar. Toate au povestea lor, vorbesc celui ce ştie să le asculte. Toate, în procesul de căpătare a formelor dorite, au nevoie de pricepere şi meşteşug, de cunoaştere a calităţii lor lăuntrice. Civilizaţia străveche a lemnului a produs capodopere şi mai are încă martori la Hobiţa. Între ei casa părintească, biserica de cimitir, un inventar bogat de mobilier şi unelte gospodăreşti. Nu lipseşte masa de familie, rotundă, cu scăunele în jur. La Drăgăneşti s-a reconstituit un sat neolitic. Casele sunt bogat decorate şi au în germene prispa, ca spaţiu de tranziţie dintre interior şi exterior, specifică tuturor caselor româneşti tradiţionale. Din neolitic se păstrează unelte de piatră dură. Şlefuită cu răbdare şi fineţe, piatra capătă forma dorită. Şi epoca bronzului este prezentă, cu bogăţie şi strălucire în multe și valoroase artefacte. Prin urmare, materialele cărora Brâncuşi le-a dăruit sufletului său şi al comunităţii sunt parte a memoriei locului, a veşniciei născute la sat.

Casa memorială Constantin Brâncuşi, Hobiţa, jud. Gorj

Biserica de lemn, Hobița, jud. Gorj

Sat neolitic, Drăgăneşti, jud. Olt (reconstituire)

Al doilea lucru esenţial sunt temele importante ale operei brâncuşiene. Coloana Infinită, a Recunoştinţei fără sfârşit, este expresia văzută a nevăzutului arbore cosmic, a osiei lumii din vatra satului. Ea este adevăratul centru al lumii la care se raportează toată comunitatea tradiţională. Poarta fiecărei locuinţe este locul de trecere din lăuntru în afară, din sânul familiei în lume, unde se întâmplă îmbrăţişările de despărţire sau de regăsire, după mai puţină sau mai multă vreme, sau definitive. Masa îşi găseşte locul pentru fiecare eveniment important din viaţă, botez, nuntă, moarte, dar şi la despărţiri sau regăsiri. Pasărea măiastră este „personajul” plin de substanţă poetică a basmelor păstrate în memoria satului, în timp ce cocoşul este şi astăzi figura emblematică a ceramicei de Horezu.

Al treilea lucru esenţial, de regulă, nebăgat în seamă de criticii de artă, este credinţa lui Brâncuşi. A fost clopotar îndrăgostit de sunetele clopotelor şi cântăreţ la strană în toate bisericile ortodoxe întâlnite în drumul pe care l-a ales în lume, de la Hobiţa, Târgu Jiu, Craiova, Bucureşti, până la Paris. Nu a fost slujitor al bisericii ocazional, ci aproape permanent, îmbrăcat în stihar liturgic sfinţit. Aceiaşi critici fac eforturi pentru identificarea surselor spirituale găsite de ei în lumea largă, dar nimeni nu vorbeşte de crezul lui ortodox, înveşnicit şi el în viaţa satului tradiţional.

În concluzie, memoria, temele locului, talentul şi meşteşugul în lucrul cu lemnul, piatra şi bronzul, credinţa în legea neamului au alcătuit tezaurul scos de Brâncuşi în lume. Dar oare a fost înţeles?

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului 

Publicitate și alte recomandări video