O poveste despre artă (5)

Dimpotrivă, s-a dus cu puterea artistului care are ce spune unei lumi destructurate de tăvălugul schimbărilor, de uitarea rădăcinilor spirituale, cu înţelepciunea veşniciei satului în care s-a născut. S-a dus să cucerească, nu să fie cucerit, să scoată în lume o viziune plină de sens, nu să înveţe despre aparenţe şi trucuri vizuale.

În centrul cultural Georges-Pompidou, două nivele întregi sunt destinate artei secolului XX, pictură, grafică, sculptură, arhitectură. Sunt prezenţi toţi marii şi semnificativii artişti. Este oglinda impresionantă a secolului sfâşiat de două războaie mondiale. O sfâşiere vizibilă în operele artiştilor, ca o maladie a spiritului ce nu mai pare vindecabilă. Urâtul, întâmplarea, nesemnificativul, dizarmonia, grotescul, incongruenţa devin concepte estetice. Negustorii de artă stabilesc ierarhii şi centre de influenţă, vizitatorii sunt miraţi, indiferenţi sau dezorientaţi întrucât nu găsesc locurile potrivite pentru odihnă sufletească. Impresionant este numărul mare de vizitatori ai acestui centru cultural. Din momentul deschiderii şi până la închidere, doritorii îşi aşteaptă cuminţi rândul la cozile interminabile pentru veritabilul ospăţ de iluzii asociate cu strigăte de neputinţă.

Legătura dintre artă şi om este cu totul alta în muzeul Brâncuşi aflat în proximitate, defapt în curtea centrului cultural. Bucuria contemplării formelor esenţiale, originare, impresionează, atrage în mod vizibil. Atelierul refăcut, cu lucrările aşezate în ordinea stabilită de artist, este locul unde tainele lumii se revelează, unde te regăseşti ca persoană. Într-o tăcere plină de semnificaţie, vizitatorii se simt în sanctuar, în spaţiul sacru al artei cu sens. Mulţi se regăsesc în el cu lacrimi în ochi.

Cele două spaţii muzeistice, arta secolului XX şi atelierul lui Brâncuşi, trebuie vizitate împreună întrucât sunt viziuni opuse despre boală şi sănătate, efemer şi veşnicie, tristeţe şi bucurie, nebunie şi înţelepciune. Privit aşa este evident că Brâncuşi este încă un artist neînţeles. Nici nu este posibil, sentimentul purităţii sufleteşti, a nevoii de sacru, a dorinţei de a simţi veşnicia nu au cum să pătrundă în lumea occidentală care s-a debarasat demult de ele. În acelaşi timp, acasă, Brâncuşi nu este înţeles, întrucât este privit prin ochii lumii occidentale…

În spaţiul românesc de viaţă, arta brâncuşiană este expresia arhitecturii din noi, căreia sculptorul i-a dat forma pură, cizelată în inefabile adâncuri de sensibilitate, reprezentativă românităţii, adică darul plin de har prin care specificitatea şi universalitatea coexistă.

Din fericire singurul ansamblu de artă monumentală conceput de Brâncuşi a fost realizat în ţară, la Târgu Jiu, şi este consacrat eroilor căzuţi în luptă în Primul Război Mondial. Calea Eroilor, în lungime de 1275 metri, reuneşte pe axa urbană relevantă pentru oraş, râul Jiu, Masa tăcerii, Poarta sărutului, toate acestea în grădina publică, biserica în stil neoromânesc realizată de arhitectul Ion Antonescu, cu hramul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Coloana fără sfârşit. Axul orientat pe direcţia asfinţit-răsărit, este tăiat, între biserică şi grădina coloanei, de calea ferată.

Această structură integrată în spaţiul urban include povestea arhitecturii, adică a valorizării spaţiului, născută în acelaşi timp cu fiinţa verticală. Din această perspectivă povestea capătă dimensiuni cosmice. Masa tăcerii, lucrul esenţial în toate praznicile vieţii, este aşezată lângă râu, simbol al timpului curgător, şi are în jurul ei douăsprezece scaune rotunde de piatră, în formă de clepsidră. Clepsidrele de piatră sunt echivalente valului împietrit din icoanele ortodoxe şi sunt chipul veşniciei timpului. Masa tăcerii este un început şi o finalitate, urmează, spre răsărit, aleea tăcerii, cu alt raport între clepsidrele de piatră ale timpului, şi timpul viu, ciclic, al arborilor, al fragmentului de codru pe care îl străbate. Mai departe, spre zările sufletului, poarta este o limită, un prag care desparte două lumi prin sărut. Ajungem la chipul cerului pe pământ, la biserică, unde cei vii, cei adormiţi şi sfinţii liturghisesc împreună slava lui Dumnezeu. În capătul parcursului prin lume se află coloana, scara de legătură cu cerul.

Drumul de fier, care traversează această cale a înălţării sufleteşti, a fost privit până acum ca un simplu accident urbanistic. El capătă o semnificaţie profundă când punem în opoziţie axa Brâncuşi, pe direcţia asfinţit-răsărit, cu axa căii ferate pe direcţia miazăzi-miazănoapte. Aflăm, graţie întrebărilor micului prinţ aduse acarului (Antoine de Saint-Exupéry) că este în realitate o ispită, o rătăcire de la calea vieţii:

„- Bună ziua, spuse micul prinţ.

– Bună ziua, spuse acarul.

– Ce faci aici? spuse micul prinţ.

– Triez călătorii, în tranşe de o mie, spuse acarul. Dirijez trenurile care-i duc când la dreapta, când la stânga.

Şi un rapid luminat tot, bubuind ca tunetul, făcu să tremure cabina acarului.

– Tare mai sunt grăbiţi, spuse micul prinţ. Ce caută?

– Nici măcar omul din locomotivă nu ştie asta, spune acarul.

Şi bubui, în sens invers, un al doilea rapid luminat tot.

– Îi urmăresc pe primii călători? întreabă micul prinţ.

– Nu urmăresc absolul nimic, spuse acarul. Dorm acolo înăuntru sau poate cască. Numai copii îşi turtesc nasul la ferestre.

– Numai copii ştiu ce caută, făcu micu prinţ. Îşi pierd timpul de dragul unei păpuşi din cârpe şi ea devine foarte importantă, iar dacă le-o iei, plâng…

– Sunt norocoşi, spuse acarul.”

Să luăm aminte la cele două axe şi, în cunoştinţă de cauză, să alegem una pentru a da sens vieţii. În fond aici este scopul artei încă de la începuturile ei aureolate de nevoia de sacru.

 

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului 

Publicitate și alte recomandări video