O poveste (nebună) victoriană

Prozatoarea britanică Sarah Waters (în vârstă de 55 de ani) a debutat încă din anii nouăzeci şi a fost, în general, bine primită de critica din Albion. Totuşi, romanele ei capătă un impact internaţional abia odată cu apariţia lui Fingersmith/Din vârful degetelor (2002) – publicat, în limba română, la Poliromul ieşean -, urmat de alte două volume de mare succes, The Night Watch/Veghea (2006) şi The Little Stranger/Micul intrus (2009). Cu precădere, ultimul dintre ele este o carte de raftul întâi, intertextualizând şi contextualizând, în registru postmodern, tradiţia romanului gotic (numit şi „roman negru”) din extracţia romanticilor britanici, dar şi din cea a americanilor Edgar Allan Poe sau Henry James. The Fall of the House of Usher/Prăbuşirea Casei Usher a lui Poe, mai ales, poate fi uşor recunoscută în arhitectura textului scris de Waters. Asemenea naratorului „contaminat” de labilitatea psihică a fraţilor Usher (şi, chiar mai probabil, de opiumul recomandat discret de către Roderick Usher), povestitorul (un medic raţional şi echilibrat) din epicul autoarei noastre îşi pierde, treptat, „obiectivitatea”, în interiorul unei case bântuite, intrând în degringoladă nervoasă.

Toate romanele lui Sarah Waters folosesc, în esenţă, suspansul ca pe un motor cu turaţie maximă. Din vârful degetelor a fost caracterizat drept „roman gay”, „roman victorian” şi „roman feminist”, subordonându-se, desigur, fragmentar, fiecăreia dintre aceste noţiuni. În realitate, textul rămâne – în integralitatea sa – un thriller psihologic, de cea mai bună calitate. Perspectiva pendulează între cele două naratoare succesive ale romanului, totodată şi protagoniste, Sue Trinder şi Maud Lilly. Sue a crescut într-o casă a hoţilor din Londra secolului al XIX-lea, sub oblăduirea Doamnei Sucksby şi în compania unor tâlhari destul de benigni, descinşi din galeria vagabonzilor simpatici ai lui Dickens. La împlinirea vârstei de şaptesprezece ani, ea e trimisă – la îndemnul unui escroc fandosit, cu mare trecere însă în casa Doamnei Sucksby, Richard „Gentleman” Rivers (pe scurt, Domnu’) – să lucreze, ca slujnică, pentru o moştenitoare bogată (de aceeaşi vârstă cu Sue), din ţinutul Briar, Maud Lilly pe numele său. De fapt, la mijloc se profilează un plan diabolic, de-al lui Rivers. Acesta plănuieşte să o seducă pe Maud, să o ia de soţie, după care să o interneze într-un balamuc, deposedând-o de avere. Sue ar trebui să fie „catalizatorul” întregii afaceri, susţinându-l pe Domnu’ în faţa tinerei sale stăpâne.

Farsa reuşeşte, cu o mică „deviere” totuşi, nebăgată în seamă de nimeni iniţial. Cele două adolescente se îndrăgostesc una de cealaltă, activându-şi reciproc un lesbianism latent, mai curând psihologic decât fiziologic. Domnu’ se căsătoreşte cu Maud, pregăteşte toate detaliile sforăriei, numai că, în momentul „predării” proaspetei soţii la ospiciu, Sue descoperă că aceasta este… ea însăşi. În alt plan, Rivers pregătise, cu Maud, o înşelătorie şi mai complicată a cărei victimă era… biata slujnică Trinder. Astfel, Sue ajunge la balamuc, iar Maud în casa Doamnei Sucksby. Prima evadează din azil şi revine la Londra, cea de-a doua (oripilată de mediul unde descinde) încearcă să fugă acasă. Într-o confruntare finală, Domnu’ este ucis, iar Doamna Sucksby ia totul asupra ei, asumându-şi, (auto)punitiv, păcatele trecutului. În fond, ea fusese „creierul întunecat” de la bun început. În copilărie, Maud şi Susan (Sue) au fost schimbate. Maud este fiica Doamnei Sucksby, iar Sue moştenitoarea bogată. Doamna Sucksby ar fi vrut o nouă substituţie între ele, pentru ca Maud să moştenească totul (la şaptesprezece ani). Schema ei sfârşeşte însă în ştreang, Sue îşi primeşte averea, iar Maud îi devine parteneră… Evenimentele curg neîncetat, stilul dinamic al scriitoarei nu te lasă practic să respiri.

„Complotistica” şi „suspansismul” au devenit, demult, tehnici narative de prim rang în proza anglofonă şi nu numai. În epoca (spectaculoasă) a jocurilor-poveşti pe computer (cu succesiuni hipnotizante de acţiuni) şi a cinematografiei 3D (cu efecte speciale de-a dreptul tulburătoare), textul rezistă cu greu la proba „interesului public” (singura, de altfel, care ţine producţia editorială clasică într-o stare vegetativă, compatibilă încă, din fericire, cu viaţa). Scriitorii sunt, din ce în ce mai mult, „regizorii” unor filme cu intrigi şocante, derulate, dinamic, în imagini pe hârtie, imagini creionate prin complicitate cu abilităţile onirice ale „consumatorului”, adică ale cititorului însuşi. Intervalul epic a ajuns spaţiul de desfăşurare a unor blitzkrieg-uri devastatoare cu imaginaţia celui de dincolo de fila cărţii. Nu zic că este neapărat rău. Talentul epic trebuie verificat, periodic, şi prin testul de „viteză” narativă. Rămâne doar întrebarea: spre ce evoluează oare literatura în noul eon?

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video