Pildele care se citesc în duminicile din noiembrie. De ce toate sunt pe tema bogăției și milosteniei?

Cu siguranță, există și o rațiune practică pentru care Biserica a rânduit astfel: „mai demult, 90% din populație trăia în sărăcie (sub cerul liber) și, din cauza apropierii iernii, aveau nevoie de ajutor, mai ales din partea celor bogați” (Arhimandrit Vasilios Bacoianis, Taine și descoperiri în Evangheliile duminicilor, Editura de Suflet, București, 2016, p. 310). Cu alte cuvinte, era nevoie de o sensibilizare a celor ce puteau ajuta pe cei mai nevoiași. Sfârșitul toamnei, înăsprirea vremii în prag de iarnă ne trimite însă și cu gândul la inimile în care se răcește dragostea pentru aproapele, care se lipsesc de roadele faptelor bune și sunt gata a fi înghițite de iarna morții sufletești. De aceea, tâlcul acestor pilde, toate consemnate în Evanghelia după Luca, merge mult în adânc. Drept concluzie a învățăturilor din duminicile lui brumar am putea folosi un cuvânt al Domnului: „Așadar, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14, 33). Un cuvânt greu de primit și de împlinit. Un îndemn ce pare a se potrivi doar monahilor. Cum să lepădăm totul, având familii și responsabilități în lume? Și de ce, adică, nu putem să fim ucenici ai Domnului având anumite proprietăți, în limita decenței, nu trăind în lux și îmbuibare?

Sunt mai multe moduri de a „lepăda totul” de dragul lui Hristos. Unul este cel propriu-zis, în care omul renunță la bunurile sale și ia calea mănăstirii. Dar se poate ca, în mănăstire fiind, să aibă stăpânire, la un moment dat, peste mult mai multe bunuri decât avea în lume fiind. Încât libertatea exterioară, formală, față de orice bun pământesc trebuie dublată de o libertate interioară. Iar aceasta este la îndemâna oricui, inclusiv a celui ce trăiește în lume. E o chestiune de atitudine lăuntrică – cu efecte în afară, desigur, mai ales prin cultivarea milosteniei –, sintetizată dumnezeiește de Sfântul Apostol Pavel, în următoarele fraze: „Că vremea s-a scurtat de acum, așa încât și cei ce au femei să fie ca și cum n-ar avea. Și cei ce plâng să fie ca și cum n-ar plânge; și cei ce se bucură, ca și cum nu s-ar bucura; și cei ce cumpără, ca și cum n-ar stăpâni; și cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca și cum nu s-ar folosi deplin de ea. Căci chipul acestei lumi trece” (I Corinteni 7, 29-31).

A ne raporta la modul absolut și a ne încrede în înzestrarea noastră – materială, trupească, sufletească – înseamnă a ne cufunda într-o stare de încremenire și de împietrire. De încremenire, pentru că nu mai putem evolua deloc în plan spiritual, fiind absorbiți de ceea ce ni se pare că avem. De împietrire, pentru că legăturile create cu cele pe care le posedăm temporar ne izolează de semenii noștri – atenția noastră se mută de la persoane la obiecte. Tot ceea ce avem ne este dat ca monedă de schimb pentru ceva mult mai prețios, infinit mai valoros. Bogatul nemilostiv a avut șansa de a intra în relație cu săracul ce stătea zilnic în fața porții sale, dar a refuzat sistematic (v. Luca 16, 19-31). De aceea, în iad fiind, nu se mai poate adresa direct lui Lazăr, ci roagă pe Avraam să fie mijlocitor între ei. Faptul că unii sunt bogați pe pământ, iar alții săraci reprezintă o șansă ca primii să intre, prin gesturi de milostenie făcute în numele Domnului, în comuniune cu ceilalți. Filantropia ar trebui să creeze o punte între inimi. În prosperele societăți occidentale de azi, dar și la noi deja, se poate constata faptul că nu mai există „cărare de la vecin la vecin”.

Nu facem aici o pledoarie pentru perpetuarea unor inechități sociale. E doar o întărire a faptului că rezolvarea problemei materiale nu atrage după sine, automat, o cultivare a frățietății între oameni. Dimpotrivă, sunt încurajate concurența și egoismul atunci când lipsește „liantul” credinței în Dumnezeu.

Atât de important e să facem din bunurile materiale prilej de a intra în comuniune cu aproapele, încât Domnul laudă într-o altă pildă citită în această perioadă, dar nu în zi de duminică, pe iconomul necredincios care risipește, cu generozitate, averea stăpânului său, pentru a câștiga bunăvoința oamenilor (v. Luca 16, 1-12). Nu hoția sau furtul din averea altuia sunt lăudate aici, ci curajul de a folosi orice împrejurare pentru a strânge relația cu alții. Toate câte le avem – bunuri materiale, trup, calități sufletești sau intelectuale – sunt bogăția noastră „nedreaptă”. Nu am făcut nimic prin care să fi meritat ceva din acestea ori însăși viața noastră. Toate sunt darul lui Dumnezeu pentru noi, care ne-a creat din dragoste, nu pentru că nu avea de ales. A fi credincioși în „bogăția nedreaptă” înseamnă a dărui, la rându-ne, asemănându-ne, astfel, cu Dumnezeu. Prin credincioșia aceasta în cele vremelnice devenim vrednici de a ni se „încredința bogăția cea adevărată” (cf. Luca 16, 11-12) – adică pe Dumnezeu Însuși, pe care-L dobândim în veșnicie.

Publicitate și alte recomandări video