O răzvrătire estetică

Era un sfârșit de noiembrie de la care nici măcar Bacovia nu-și putea dori mai mult. Cu o noapte înainte, un nor gros de promoroacă se prăvălise peste lume, îmbrăcând casele, gardurile, toloaca, stogurile, glugile cu strujăni, păpurișul și copacii cu miriade de steluțe argintii. Zorii somnoroși ai acelei zile prinseseră hudițele pământii sub o pojghiță de gheață, ce ascundea glodul cleios, frământat cu trudă și amar încă de la sărbătoarea arhanghelilor Mihail și Gavril. Mocirla amorțise, dar nu-și dăduse duhul. Din străfundurile pământului, ieșeau la suprafață, ca din gurile unui balaur muribund, resturi ale căldurii înmagazinate cu lăcomie în timpul zădufului de peste vară. Oamenii așteptau înfrigurați noaptea Sfântului Andrei, sperând într-o minune care să acopere iadul teluric al ulițelor, produs de nesfârșitele ploi de toamnă, cu un strai aseptic și izbăvitor de omăt. Deocamdată, lapovița răzleț și indecis. Fulgii anemici din pragul zilei se transformaseră ușor-ușor și pe jumătate în stropi, căzând agale din cer, printr-un ciur foarte fin. Promoroaca nopții se topea alene și se prelingea pe frunze, tulpini, scânduri de gard, acoperișuri, suflete. Purtat pe brațe de un vânticel ce sufla dinspre Hlipiceni, un frig câinos aducea temperatura și viața în pragul înghețului. Razele pline de optimism ale soarelui nu-și mai făcuseră apariția de la Lăsatul Secului. O pâclă deasă, plumburie și haină stătea să înghită definitiv o lume inertă, apatică, aproape resemnată în fatalismul ei congenital. Totul era scufundat într-o negură rece, bolnăvicioasă și într-un paos bizar. Satul părea un coșciug de plumb fumegând. Oile și vacile se adăpostiseră în saivane sau șuri, vrăbiile stăteau mute, evlavioase și ribigite pe sub streșinile caselor, copacii desfrunziți dârdâiau cu nădejdea vagă a învierii de primăvară. Atmosfera devenise atât de sumbră, de apăsătoare, încât, în ultimele zile, unii săteni, dobitoacele și lucrurile începuseră să viseze în mare taină arca lui Noe. Ultima licărire de speranță, înaintea unui posibil deznodământ apocaliptic, venea dinspre Stațiunea de Mașini și Tractoare, aflată la crucea drumurilor, în centrul satului. Ca într-un scenariu hegelian, (oarecum) similar celui expus de Fukuyama în Sfârșitul istoriei și ultimul om, dom’ Maistru se prăbușise, cât era de lung, în balta mocirloasă imensă ce străjuia, din primăvară până în pragul iernii, intrarea în ograda SMT-ului. Căderea lui și fumul din hogeacuri păreau să fie singurele semne de viață ale unui sat ce ținea cu tot dinadinsul să-și tragă definitiv obloanele, înainte de a fi cotropit de strigoii sosiți de pe coclauri, odată cu noaptea Sfântului Andrei.

În anii de după război, socialismul „multilateral dezvoltat de la orașe și sate” visa la industrializarea rapidă a agriculturii, iar mecanizarea constituia o condiție obligatorie pentru depășirea producției de cereale din lumea capitalistă decadentă. Astfel, peste drum de Todireanca și în vecinătatea stadionului comunal, luase ființă SMT-ul, ca expresie supremă a tehnologiei de vârf (hi-tech) ce dăduse buzna în sat la începuturile colectivizării. Cu tractoriști și combineri școliți în regim de urgență la École Supérieure des Sciences Agronomiques din Holboca, într-un regim de predare, ce, pentru unii studioși, cei mai răsăriți, părea bilingv, semeteul devenise un soi de NASA locală, iar valea Dornei, un fel de Silicon Valley sătesc. Trăind în Iașul anilor 2020, îmi imaginez schimbarea paradigmatică de dezvoltare din Plugariul acelor vremuri ca fiind similară recentei invazii a IT-ului în orașul celor șapte coline. Înființarea semeteului, rebrenduit, ulterior, în semea (SMA = Secția de Mecanizare a Agriculturii), dăduse naștere unui nou mod de viață câmpenesc, unor aspirații pe de-a-ntregul noi, toate susținute de proaspăta doctrină a tractorismului. A fi tractorist însemna accesul la volan și renunțarea la sapă, coasă și hârleț, la căruță și cai, semnifica năzuința la un salariu lunar, împărțit în avans și lichidare, o inovație extraordinară într-o lume ce trăise, cu foarte puține excepții, din venituri destul de neregulate, încasate din an în Paști. A fi tractorist însemna să faci din nevastă o semicucoană rurală, care n-avea nevoie de porție la Colectiv, care putea trebălui doar în gospodărie, nu și la munca istovitoare a câmpului. O a doua revoluție locală se produsese prin achiziția celebrului tractor U650, apogeu al know-how-ului românesc, care, spre deosebire de celelalte mașini și utilaje construite de industria socialistă autohtonă, adusese o noutate de neînchipuit până mai ieri, mergând inclusiv la deal, nu doar la vale, așa cum se întâmpla în mod tradițional. Din păcate, mașinăriile semeteului se stricau destul de des, iar singurul vraci de tractoare de pe meleaguri plugărene era cel recunoscut de toți ca fiind dom’ Maistru. În timpul campaniilor agricole, PIB-ul local stătea la mâna lui. De aceea, în schimbul unor mici atenții bahice, măsurabile în grame și, foarte rar, în kile, nu în mililitri și litri, ca în lumea largă, el rezolva orice problemă mecanică.

Dom’ Maistru ducea mai curând un trai de freelancer, liber-profesionist. Fusese angajat la o fermă din Plugari, dar concubinajul lui cu alcoolul, metamorfozat, ulterior, în căsătorie pe viață, îl făcea să păcătuiască des, aproape zilnic, ceea ce i-a adus mazilirea. Din cauza nenumăratelor abateri de la etica socialistă, conducerea de partid și de stat a comunei l-a trimis, pentru reabilitare, la batalionul disciplinar din localitate, mai precis, la Școala cu clasele I-X, unde povestea plictisit, unor elevi și mai plictisiți, despre arborele cotit sau ambreiaj. Nu prea socializa cu profesorii și învățătorii. Nu-i plăcea deloc să-și piardă timpul în discuții despre geometria euclidiană, cu dom’ Motan, sau despre chimie, cu doamna Vica. De fapt, nu frecventa cancelaria, ci își stabilise lăcașul de odihnă și reflecție oarecum inginerească în beciul imens de sub școală, unde moș Groza, îngrijitorul sau omul de serviciu, avea tot felul de scule și, mai ales, gestiona stocul de cărbune ce încălzea sălile de clasă pe timpul iernii. În plus, el și moș Groza împărtășeau aceeași pasiune nedisimulată pentru rachiu, într-un sat în care, de multă, multă vreme, poate, dintotdeauna, se aciuase boala misterioasă și fără leac a hidrofobiei. Din motive niciodată elucidate, mulți localnici făceau alergie severă la apă. Totuși, orele de predare nu făcuseră din el un funcționar sau un om de catedră supus rutinei cotidiene. Mergea oriunde și oricând putea să apară o problemă mecanică și, mai cu seamă, unde se simțea un damf de samahoancă. În principiu, mișcările lui spațiale nu se sincronizau cu cele ale sătenilor, el aflându-se într-un etern contre-pied cu istoria locală și universală. Părea decuplat de la ritmul vieții din sat. Îl puteai vedea plin de ulei și vaselină, din cap până-n picioare, reparând un motor în prima zi de Paști, după cum îl puteai vedea sărbătorind sau făcându-și siesta fără un motiv anume atunci când plugărenii își rupeau oasele pe ogoarele încinse. Își luase această libertate cu de la sine putere. Putea fi întâlnit oriunde, după cum, uneori, nu dădeai de urma lui nici în bortă de șarpe. Pentru el, viața constituia o forță centrifugă, una care împrăștie, răsfiră, dezorganizează. Trăia într-o lume pe care el însuși și slăbiciunile lui bahice o făceau cu entropie mare. Era un om cuminte. Nu deranja pe nimeni, își vedea de-ale lui, chiar dacă trăncănea mai tot timpul. Nu auzisem să fi jignit vreodată pe cineva, să fi bârfit sau să fi dorit răul vreunui conviv. De fapt, atunci când se adresa cuiva, folosea invariabil apelativul „om bun”. Mai scăpa câte o scatoalcă unui alde Grigoraș, Marinescu sau Popa, din clasa a zecea, însă la cât de obraznici și indisciplinați erau respectivii, gestul lui trecea mai curând ca o binefacere pentru comunitate, într-o perioadă în care învățământul plugărean nu era foarte centrat pe elev. Avea mină de om serios, de ins extrem de preocupat, inclusiv de lucruri banale, chiar și atunci când duhnea a poșircă. Inclusiv cea mai mică problemă îl făcea să-și pună mâinile în șolduri și să aprecieze situația ca fiind extrem de gravă, greu, dacă nu cumva, imposibil de îndreptat.

Făcuse multe la viața lui. În tinerețe, rupsese gardul lui Barbacaru cu o motocicletă scăpată de sub control, din cauza vitezei și, spun gurile rele, a gradelor etilice. Cu timpul, nu era o surpriză dacă îl găseai reculegându-se cu sforăituri sub vreun gard sau la umbra vreunei glugi de popușoi. Mi-l aduc aminte asudat și speriat, uitându-se complet dezorientat în jur, după un repaus forțat, de câteva ceasuri, în beciul școlii. Încă de dimineață, avusese o lungă polemică filosofico-inginerească cu moș Groza, asezonată cu rachiu de mere de la bufetul Cooperației, și se abțiguise de-a binelea. De frica lui dom’ Ciureanu, directorul lăcașului educațional al comunității, își hodinise oasele și, îndeosebi, ficatul pe grămada de cărbune din beci, alături de veșnicul său partener de dialoguri (totuși) cordiale. În jurul orei cinci, pe când soarele torid al vacanței de vară izbea necruțător suflarea satului, pe când noi, cele câteva speranțe fotbalistice ale Plugariului, maltratam o minge în bătătura școlii și făceam o hărmălaie asurzitoare, la vreo câțiva pași de brutăria lui Filoti, dom’ Maistru, profesorul de cunoștințe agricole, carevasăzică, unul dintre pedagogii noștri, ieșea ezitant la lumina zilei, cu o mână în șold și cu una sprijinindu-se de moș Groza, ca și cum ar fi ieșit din șut, acoperit din cap până în picioare de un strat gros de praf negru, de parcă ai fi zis că necuratul se făcuse miner și că, acum, își încheiase programul de lucru. Doar cele câteva broboane de sudoare, care îi brăzdau obrazul nebărbierit și îi scoteau la iveală parțial pielea galben-vineție, arătau că sub colbul negru se află trupul unui om, nu al vreunui strigoi rătăcit.

Însă, în acel sfârșit bacoviano-hegelian de toamnă, o comisese rău de tot. Fusese chemat la semeteu pentru a trage concluziile legate de revizia tractoarelor și combinelor intrate în hibernare până la următoarea campanie agricolă. Pentru că pierdea ușor-ușor noțiunea banilor, își oferea expertiza pentru două-trei duble de rachiu, respectând cu sfințenie un obicei împământenit de el însuși. După câteva ore de consultanță, ieșise clătinându-se, practic, abia ținându-se pe picioare, din ograda semeteului, în fața căreia trona, după cum am pomenit deja, o baltă mocirloasă imensă, acoperită cu un strat foarte subțire de gheață. Trădat de sistemul nervos, anesteziat de harașpincă, s-a prăbușit cu fața în jos în scobitura aceea imensă, plină de nămol aproape tot anul, inclusiv în verile secetoase. Totul s-a întâmplat fulgerător. Nici n-a apucat să scoată vreun geamăt, că noroiul îi și acoperise complet trupul din ce în ce mai șubred. În cele din urmă, s-a ridicat de acolo, ca Lazăr din morți, după vreo trei încercări eșuate. Ușor-ușor, a luat-o pe uliță, la deal, făcând piruete și plonjoane repetate prin șleaurile săpate de roțile tractoarelor și agățându-se, de fiecare dată cu disperare, de gardurile de pe marginea drumului. Trecuse deja de Nicuriuc și, extenuat, se prăbușise pe un tăpșan plin cu iarbă stacojie și aproape înghețată, sub gardul lui Ion Popa de pe Dorna, lângă stâlpul în fața căruia se întâlneau hudița ce ducea la moară și strada vacilor. Adormise. În ultimii ani, de când scăpase complet din mână hățurile alcoolului, nici nu mai putea visa. Când i se făcea dor de vreun vis, se milogea de alții să viseze pentru el și să-i povestească scenele onirice, în schimbul unei duble de holercă. La Plugari, visele și, în special, visurile se vindeau pe o nimica toată în acele vremuri, după câteva decenii de materialism dialectic și istoric, de realism socialist. Se trezise după o jumătate de oră, cu hainele acoperite de un strat gros de noroi, aproape amorțit, cu părul năclăit, cu fața plină de mâzgă, fără un bocanc, rătăcit și rămas în urmă prin glodul tuciuriu al drumului desfundat. Însă frigul înțepător îi adusese dramul de luciditate necesar pentru a-și recăpăta cât de cât coordonatele spațiale și temporale. Parțial, își reamintise cine era și unde se afla. Stătea stupefiat, privindu-și hainele amorțite și pipăindu-și chica aproape înghețată și nămolită, scoțându-și câteva bucățele de glod din gură, cu degetele abia șterse de iarbă.

Apoi, ca din senin, fu lovit de o răzvrătire estetică, prima și ultima răzvrătire estetică dintr-o viață pe jumătate arsă ca lumânarea. Nu accepta nici în ruptul capului ca trupul de maistru cu trei ani de școală să-i fie mânjit de mâlul scârbos al uliței, pe care își lăsau resturile digestive oile, caii, vacile și celelalte dobitoace ale satului. El nu era un oricine, un trenchea-flenchea fără carte și fără rost pe fața pământului. Era dom’ Maistru, profesor de cunoștințe agricole, unul dintre pedagogii satului – e adevărat, nu unul fără cusur! -, expert în mecanică, îndeosebi în cea a fluidelor, singurul plugărean în stare să convingă încăpățânatul tractor U650 să meargă și la deal. Avea pretenția că, teoretic vorbind, făcea parte din elita intelectuală a satului, că lumea i se adresa pe bună dreptate cu apelativul dom’, așa cum o făcea cu Costache Popa, cel care citea cărți în limba franceză. Nu mai suporta ca pielea de intelectual cu obraz subțire să-i fie atinsă de jegul veșmintelor tăvălite în balta de la semeteu, apoi, în iadul gloduros al hudiței ce pleca din crucea drumurilor și urca până dincolo de casa lui Șfarț. Simțul lui estetic intra în coliziune violentă cu realitatea mlăștinoasă a propriilor haine. Or, revolta izbucnită în mintea și trupul lui, pe când zăcea debusolat pe tăpșanul cu iarbă uscată și scaieți maronii, l-a determinat să se dezbrace complet, inclusiv de chiloți, să-și arunce bulendrele pline de mâl în via lui Ion Popa, să plece acasă desculț și în pielea goală, nu înainte de a se așeza, vreme de câteva minute, aidoma gânditorului de la Hamangia. Trăind tot mai des în lumea lui, deconectată treptat de cea din jur, începuse să vorbească singur, punându-și întrebări, oferind răspunsuri, dându-și dreptate sau contrazicându-se flagrant, aproape luându-se la palme. Așezat cu fundul gol pe smocurile de iarbă cărămizie, printre cornuți, își examina trupul cu maximă atenție și compătimire. Își dădea seama de faptul că devenise atât de slab, încât părea mai curând ceva abstract – un concept, o noțiune sau o idee filosofică -, decât ceva material, fizic, palpabil, tangibil. Treptat-treptat, pe măsură ce devenea master în rachiologie, o știință foarte respectată, aproape venerată, pe meleagurile plugărene, dobândind, simultan, reputația cuvenită de teoretician și practician de top, alcoolul îi devora pe ascuns mușchii, țesuturile, îi lipise pielea de oase. Trupul lui, cândva ciolănos și bine clădit, devenise ușor cocârjat, străveziu și complet neinstagramabil. Unul dintre organe, utilizat, acum, doar pentru a elimina excesul temporar de lichide din corp, ceea ce, în cazul lui, se întâmpla oricum foarte rar, își pierduse una dintre funcțiile anatomice, atârnându-i flasc și aproape fără sens de mijlocul diform. Norocul lui că pictorii renascentiști autohtoni, Reni a’ lu’ Scridon Soloncă și Milu din Băluș, nu erau prin preajmă, pentru a-i imortaliza trupul de Adonis eșuat!

Trăgea sacadat în piept aerul rece, dar revigorant al sfârșitului de noiembrie, iar din gură îi ieșeau aburi, ca într-un ritual de exorcizare bahică. Apropierea amenințătoare a maică-sii, înarmată cu o jordie de salcâm, ruptă în mare grabă din gardul lui moș Ghițun, l-a prins clănțănind și într-o profundă introspecție, întreruptă, astfel, de un puhoi de drăcuieli și suduieli înădușite, dar pline de năduf. De-a lungul anilor, biata femeie, altfel, credincioasă și harnică, îl oploșise în paravanul casei, îl îngrijise cum putuse și atât timp cât îi permitea truda în gospodărie și pe ogor, îi acceptase toate isprăvile și apucăturile. Însă nu s-ar fi așteptat nici în ruptul capului la secvențe de exhibiționism din partea unei progenituri dedicate, în ultima vreme, educației școlare. Scenele de nudism ale feciorului depășiseră orice limită de toleranță maternă cu care o înzestrase bunul Dumnezeu. Strada vacilor, care tăia în două Satul Nou, fiind paralelă cu strada Principală, singura asfaltată din comună, se transformase într-o pistă mocirloasă de atletism, pe care se desfășura o cursă contracronometru: încotoșmănată de teama frigului, cu ciubote în picioare, din cauza glodului ușor amorțit, o femeie aflată în pragul vârstei a treia alerga, abia trăgându-și sufletul, după odrasla năucită de trăscău, care defila nonșalantă în lapovița răzleață a acelui sfârșit bacovian de toamnă și, parcă, de lume. Tăcerea de cavou a satului învăluit în pâclă plumburie era tulburată doar de sudalme părintești rostite aproape conspirativ printre dinți, de teama urechilor veșnic indiscrete ale comunității, și de icnetele smerite ale unui fiu risipitor. Ea înainta rușinată, cu lacrimi în ochi și cu o nuia amenințătoare în mâna dreaptă; el, gol-pușcă, aidoma unui Adam desfrunzit, se grăbea ușor tras de spate, uitându-se, peste umăr, cu ochi de fiară hăituită, la jordie, nedumerit și pe vârful picioarelor, astfel încât glodul să nu-i mânjească prea mult trupul diafan și să-i ofenseze propria teorie despre frumos sau să-i rănească propriul simț estetic. Din spatele perdelelor, ochii etern iscoditori ai caselor din vecinătate priveau, deopotrivă consternați și satisfăcuți, minidrama ruralo-shakespeariană, consumată într-un decor de sfârșit al istoriei, în care geniul indigen al mecanicii agricole încerca să se tămăduiască inconștient de complexul lui Oedip, fără să apeleze la metodele dubioase ale psihanalizei freudiene.

Deși fusese planificat pentru anul două mii și prevestit de un potop în miniatură adus de apele Miletinului, sfârșitul lumii n-a mai venit la Plugari, fiind amânat până când teologii băștinași vor reface calculele și vor afla răspunsul definitiv. Însă s-au dus, rând pe rând, actorii și spectatorii ascunși ai acelei reprezentații dramatice. S-au săvârșit de la cele lumești și au murit de tot cei din spatele scenei – Ghițun și Ghițunoaia, Țapu și Țăpoaia, mătușa Cateluța și moș Cracană, fetele lui Hop, Sofian și Sofianca, Grapina și moș Nihai, Borzoaia și Viorina -, precum și protagoniștii. După asfaltare, nu mai trăiește nici măcar glodul multisecular de pe strada vacilor. De la o vreme încoace, tractoarele din sat, hârbuite și depășite de istorie, refuză să mai meargă la deal, deoarece dom‘ Maistru, plin din cap până-n picioare de vaselină și ulei, repară motoare de tractor și combină undeva la marginea Raiului, într-o livadă de perji.

Gabriel Mursa este profesor de Economie și Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și președintele Institutului Hayek România

Publicitate și alte recomandări video