„Da, cunosc, și eu am divorțat și a fost mult mai bine fără el”. Psiholog ieșean, despre empatia în căsnicie sau prietenie

În unele situații, este greu să alegi cine anume ar trebui să te ghideze în viață – rațiunea sau emoțiile. Nu există un răspuns clar, unul corect, dacă e să dăm, totuși, un răspuns. Fiecare situație necesită o abordare specială, fiindcă atât inima, cât și mintea, sunt capabile să facă greșeli. Cu toții folosim experiența, logica și cunoștințele în practica de fiecare zi, deci, folosim rațiunea. Cele mai multe hotărâri privind viața noastră vin din rațiune, însă, observăm că nu întotdeauna ele sunt cele mai potrivite, deoarece unele situații necesită nu rațiune, ci gândirea inimii.

Nu traversați strada fără a respecta regulile. Acest lucru va provoca un dezastru mai devreme sau mai târziu. Prin aplicarea cunoștințelor, ne asigurăm că drumul nostru este sigur, apoi, după ce avem certitudinea, doar ne-o spune rațiunea!, că suntem pe drumul cel bun, decidem ce să facem mai departe. Dar, când vine vorba de propriile emoții și dorințe, atunci mintea devine un element de interferență. În problemele inimii, de multe ori trebuie să trăiești și să gândești cu inima, dezactivând logica. Nu e potrivit să traversezi strada iubirii ghidat de rațiune. Adesea, o persoană nu este capabilă să-și găsească un partener sau să-și împlinească propriul vis, pentru că îi este frică de consecințe. Logica distruge multe din sentimentele noastre. Dar într-o astfel de situație, este mai bine să ai încredere în chemarea inimii decât în ​​​​minte, pentru a nu regreta în viitor.

Tot așa se întâmplă și cu empatia, ne imaginăm că suntem pe drumul cel bun în comunicarea cu celălalt, că suntem utili, că respectăm regulile, dar rezultatele sunt nesatisfăcătoare. Prin empatie, vrem să consolăm, să dăm sfaturi bune, să împărtășim experiența noastră sau chiar să schimbăm magic, în bine, situația celuilalt, folosindu-ne doar de o singură replică, un hocus-pocus. Așa am fost învățați că trebuie făcut când cineva e la ananghie, să fim empatici cu el. Dacă analizăm atent, aceasta este o poziție superioară poziției celuilalt care se află în nevoie, o poziție care nu arată nici pe departe dorința empaticului de a se alătura sau trăi sentimentele interlocutorului său. A susține empatic înseamnă a recunoaște pe altul ca fiind incapabil să se apere în sentimentele sale. Empatia îl diminuează pe celălalt, îl face să apară disproporționat în raport cu noi. Este ca și cum aș încerca să mă alătur altuia, să completez ceea ce-i lipsește cu ceea ce am eu, mult mai bun, să-i spun că, de fapt, cu mine, cu sfaturile mele, e un tip complet, apt pentru a pleca mai departe. Acest lucru poate fi, într-adevăr, necesar atunci când este solicitat. Dar nu întotdeauna util.

Psihoterapeutul Carl Rogers a numit această atitudine drept „înțelegere apreciativă dintr-o poziție externă”. Empatia altuia, de fapt, promovează separarea de tine când ești victimă, ea funcționează pentru a crea distanță, nu apropiere. Pe de o parte, nu putem susține cu adevărat o persoană dacă suntem departe emoțional de ea. O cunoștință îți spune „Soțul meu este tot timpul ocupat, e toată ziua la birou și nu face nimic în casă. Nu-l mai suport, sunt epuizată, nu e ceea ce mi-am dorit, voi divorța în curând.” Cum reacționăm la astfel de cuvinte? „Bucură-te că ai, spre deosebire de altele, o familie!”, „Da, probabil te simți inconfortabil.”, „Așa-s toți bărbații, ce, al meu e altfel?!”, „Da, cunosc, și eu am divorțat și a fost mult mai bine fără el!”, „Nu fi supărată! Ia copiii și du-te într-o vacanță și totul se va rezolva, o să învețe să se descurce singur!” Astfel de cuvinte nu sunt altceva decât o încercare de a îmbrăca experiența dureroasă trăită de celălalt – pentru a-i arăta că totul nu este atât de rău precum crede sau că tu ai trecut prin ce trece ea, dar ai acționat inteligent, spre deosebire de ea care, iată, nu se descurcă. Puțini oameni, să recunoaștem, se simt mai bine după o asemenea dovadă de „empatie”. Ce se întâmplă când răspundem astfel la plângerile altora? Îndepărtăm problema, de fapt, ne protejăm de contactul emoțional cu ei și devalorizăm sentimentele celui care suferă. Îi transmit persoanei: „nu mai simți asta, încetează, – este greu pentru mine să te compătimesc și nu vreau asta”. Unei persoane îi moare soția. „Atât a vrut Dumnezeu să trăiască, ai să depășești momentul, toți depășim, eu, uite, după patru ani m-am recăsătorit și viața merge mai departe.” E vorba chiar de empatie aici? De asemenea încurajare are oare nevoie o persoană care se află în suferință, care își vede partenera de viață, cu care a împărtășit evenimente, emoții, sentimente, fără suflare?

Pentru a înțelege durerea altuia, trebuie ca durerea lui să fie în contact cu propria ta durere. Acest lucru nu se poate mima. Mulți dintre noi mimăm empatia, chiar dacă nu ne place să recunoaștem asta, fără să conștientizăm acest lucru. Ascultăm, ne împărtășim imediat opinia, ne dăm drept exemplu pozitiv și apoi ne vedem de ale noastre, satisfăcuți că am făcut un bine cuiva. Ba, mai și mustrăm persoana în cauză: „Chiar așa de sensibilă ești? Ei, hai! Ăla nu merită o femeie ca tine, ia și judecă și tu, ăla e un bădăran, un ticălos!” Loviturile cad, parcă, la nesfârșit. Nu doar că nu ești înțeleasă, dar cineva subliniază că ai făcut și o alegere proastă, dintre toți bărbații, tu ai ales tot ce a fost mai rău.

O persoană care este sprijinită corect empatic vede că nu este singură. Se întoarce spre interior, realizează că sentimentele ei sunt legitime și începe să le înțeleagă. Ea întâlnește propriile sentimente și devine autorul propriei experiențe. Nu al experienței altuia. I-am spus unui prieten ieri că intenționez să scriu un text despre cum ar trebui să ne exprimăm corect sprijinul și empatia – a râs atât de mult, nu se putea opri. Când a reușit să-și potolească criza, a spus: „Ei bine, măcar încerci, știi bine că empatia nu există! Milă, da. Deci ar trebui să scrii despre milă, nicidecum despre empatie. Milă am simțit când mi-a ars casa și mă băteau prietenii pe umăr, compătimitor, aducându-mi ce aveau de prisos prin dulapuri, haine uzate, pungi cu făină de parcă aș fi copt cozonaci în cortul unde dormeam! Nu am simțit empatie când îmi spuneau, grăbindu-se să ajungă la Mall, că o să rezolv, să stau liniștit că sunt puternic și am să îmi clădesc o nouă casă, mi-a fost greu să cred că așa arată empatia! Nu, nu a fost empatie, draga mea, există milă și atât!”

Empatia, după opinia noastră, este ceea ce, adeseori, se ascunde în spatele neputinței de a trăi deplin experiența sufletească a celuilalt. Neputința știm că este punctul zero din care se naște compasiunea. De exemplu, dacă în terapie încerci să îi oferi unui client să vadă altceva într-o experiență decât ceea ce vede, dar el nu vrea, neagă unele lucruri complet evidente, atunci mai devreme sau mai târziu, terapeutul cade în neputință. Este imposibil să oferi o altă perspectivă când nu este nevoie de asta. Este suficient ca o persoană să fie acolo unde se află – din diverse motive, ea alege să rămână cu aspectul pe care îl are acum și orice i-ai spune nu o interesează. Acesta este dreptul și alegerea ei, care nu sunt nici bune, nici rele, ci cele care i se potrivesc acum. Neputința de care spuneam, în care se află terapeutul, este locul din care el însuși poate alege cum să meargă mai departe cu clientul său.

„Nu pot să empatizez cu suferința ta așa cum tu ți-ai dori” poate fi o intervenție, pe cât de dură și lipsită de suflet, foarte importantă și necesară în multe situații. În primul rând, după ce aude o astfel de frază, cineva poate realiza că puterea și decizia corectă sunt toate acolo, în interiorul lui și nu este nevoie să caute ceva în afară pentru sprijin. Sprijinul, adeseori concretizat într-o bătaie pe umăr și niște onomatopee, poate fi dezamăgitor. Prietenul, vecinul, cunoștința te bate pe umăr compătimitor și apoi pleacă la ale sale, la piață să vadă cât e cartoful, la problemele pe care le are cu partenerul său, la serialul turcesc pe care nu-l poate pierde. Uită de problema ta imediat cum a plecat de lângă tine. Te mai caută după o săptămână: „Scuze, am fost foarte ocupat! Tot așa trist ești? Tot așa ești cu sănătatea? Of, te înțeleg… Lasă, omule, vin și vremuri mai bune, nu-i totul negru, îți spun eu din experiență!” O persoană care îmi spune că nu poate empatiza cu mine, spune, de fapt, că tot ce am nevoie este în mine, acolo am răspunsul. În al doilea rând, se activează întrebarea: de ce am nevoie și ce îmi este cu adevărat util? A primi sprijin sub formă de empatie, atunci când este repetat cronic, face ca o persoană să nu se poată baza pe sine și să se confrunte cu dificultăți care necesită decizie, curaj și responsabilitate. Când empatia este absentă, atunci există șansa, fără a căuta părțile „lipsă” de la alții, să înțelegem clar ce anume ne este util. Cum facem față situației? De unde găsim resurse? Cât de mult trebuie să mă sprijin pe mine? Ce pot eu corecta? Este bine pentru mine să merg la vecini să cer castraveți dacă eu însumi am o grădină în care cresc castraveți? Nu, nu este util. Doar că este mai rapid și mai convenabil, nu mai strâng eu. Același lucru este valabil și pentru empatie. Nu am nevoie de ea, nu am nevoie de compasiune, când îmi cunosc dimensiunea, limitele, imperfecțiunile și punctele forte. Fiindcă sunt matur, autosuficient și proporțional cu mine însumi.

Cercetătorul Paul Bloom, în cartea sa Against Empathy, compară această calitate cu o lanternă, a cărei rază luminează un lucru atât de puternic încât împinge totul din jur în întuneric. În practică, aceasta se manifestă în două efecte. Una dintre ele este „colapsul compasiunii”. Este cel mai bine descris de o frază a lui Erich Maria Remarque: „Moartea unei persoane este o tragedie, moartea a milioane de oameni este o statistică”. Mai exact, cu cât oamenii au nevoie de compasiunea noastră, cu atât avem mai puțină compasiune pentru ei. De ce oare? Oamenii de știință cred că există un motiv pur economic pentru aceasta: creierul slăbește sau oprește empatia atunci când există riscul ca nivelul de compasiune să ne amenințe bunăstarea noastră mentală. Uneori, explicația poate fi și mai puțin prozaică. Psihologul Daniel Batson a efectuat un studiu care a arătat că, atunci când oamenii presupun că empatia i-ar putea costa mulți bani sau timp, ei evită situațiile instinctive care ar putea declanșa empatia. Adică, plângem când vedem la TV victimele inundațiilor din Galați, dar când trebuie, practic, să cumpărăm o sacoșă cu produse pentru a le transmite celor năpăstuiți, găsim diverse motive să nu o mai facem. „Ce să facă oamenii ăia cu astea două conserve de la mine? Cu o floare nu se face primăvară! Cu siguranță le vor dona tot ce au nevoie marketurile!”

Al doilea efect este efectul de victimă identificată. Esența sa este că reacționăm mai puternic la suferința unei anumite persoane cunoscute de noi decât la experiențele similare ale unor străini. De exemplu, în timpul studiului, subiecții erau mai dispuși să doneze bani pentru a ajuta un copil atunci când cunoșteau vârsta, aspectul, circumstanțele vieții, jocurile preferate și alte detalii personale. Ne este, deci, mai ușor să empatizăm cu cei pe care îi cunoaștem. Din același motiv, organizațiile caritabile invită, de obicei, personalități cunoscute din media să prezinte evenimentele lor de strângere de fonduri. Din păcate, la nivel inconștient, de multe ori transferăm bani nu către victime, de care nu avem habar, ci către idolii noștri din mass-media, din cultură, din lumea modelling-ului.

Psihologii Michael Poulin și Anneke Buffone au demostrat prin studiul lor că empatia persoanei pentru membri grupului din care face parte se poate transforma în agresivitate față de alte grupuri. Politicienii profită adesea de această latură a empatiei pentru a manipula opinia publică. De exemplu, Donald Trump, în timp ce înfățișa publicului ororile migrației, a menționat povestea lui Kate Steinley, care a fost ucisă de un emigrant. Nu mai are sens să spunem că mulțimea din fața lui Trump nu simțea deloc empatie pentru Kate, biata victimă, ci ură față de imigranți, cei care, în opinia lor, fac rău societății americane. Experimentele lui Chris Frith, ca să dăm și alte exemple, arată că puterea empatiei pentru un străin depinde direct de ideile noastre despre calitățile sale morale sau fizice. Scanările creierului arată în mod clar că oamenii sunt mult mai puțin empatici cu o persoană dacă cred că această persoană este rea, leneșă sau chiar neîngrijită sau neplăcută ca prezență. Am experimentat ce a vrut să spună Frith când, aflându-mă în parcul de lângă statuia Independenței, am oferit 50 de lei unui tânăr care mi-a cerut să-l ajut să-și cumpere un bilet de tren pentru a merge acasă. „Mai am nevoie de 10 lei, plec acasă, eu sunt student, pur și simplu, nu mi-am calculat banii, iar acum nu am cu ce cumpăra biletul” mi-a spus. „V-aș rămâne profund recunoscător dacă m-ați ajuta cu cât puteți.” I-am dat 50 de lei, gândindu-mă la copiii mei, tineri ca și el, să aibă acolo și pentru bilet, și pentru un suc, și o cafea în gară. Când a venit, însă, o doamnă și mi-a cerut un leu ca să „mănânce și gura puradelului ceva”, pentru acest leu urmând a-mi spune și cu cine am să mă mărit, asta dacă mai adaug leului alți 10, m-am ridicat de pe bancă și am plecat, spunându-i din mers, în vreme ce îmi adresa sudălmi, că ar trebui să acceseze serviciile sociale, ar ajuta-o mai mult decât leul meu. Primul, iată, a avut parte de empatie, cea de-a doua persoană, nu, chiar dacă primul poate avea nevoie de bani nu pentru tren, ci pentru alcool sau droguri.

Când sprijiniți emoțional persoanele din cercul vostru încercați să surprindeți momentul în care simpatia pentru ei începe să se transforme în ură pentru străini. Nu rareori ne trezim empatizând cu prietenii noștri, dezvoltând, însă, în același timp, antipatii față de persoane pe care nu le-am întâlnit niciodată, despre care nu știm nimic, față de șefii sau colegii prietenilor noștri, profesorii copiilor noștri, soți sau iubiții celor apropiați ori vecini. Prinși în poveștile triste ale altora, uităm, de fapt, scopul principal, să empatizăm cu victima, să-i oferim suport sufletesc pentru a depăși suferința, transformându-ne în aliații loiali ai săi în lupta cu ceilalți care au făcut-o să sufere. Aceasta este, poate, latura cea mai întunecată a empatiei. Un mod simplu de a ne asuma dușmanii altora, rivalitățile altora, modul lor de a privi lumea. Iată, așa, scopul nostru atât de nobil se transformă într-un adevărat război cu necunoscuții, în care pierdem resurse, energie, relații, timp, o dovadă în plus că empatia poate deveni, dacă gândim doar cu inima, adeseori, nocivă.

Cristina Danilov este psiholog și scriitor

Publicitate și alte recomandări video