O țară distrusă de populism

În urmă cu jumătate de secol, economia acestei națiuni latino-americane era una dintre cele mai performante din lume, ceea ce permitea cetățenilor ei să dispună de un nivel de bunăstare superior celui dintr-o țară ca Spania și nu cu mult mai scăzut decât al englezului de rând, de exemplu. Acest fapt merită reținut cu atât mai mult cu cât, la începutul secolul al XX-lea, societatea venezueleană putea fi considerată, pe drept cuvânt, una dintre cele mai sărace din America de Sud. Însă, la mijlocul anilor 1970, situația a început să se schimbe, mai întâi, lent, apoi, în ultimele două decenii, de o manieră accelerată, ajungând să constituie un studiu de caz privind prăbușirea economică, politică și socială a unei țări. Acest lucru s-a întâmplat printr-o prezență tot mai activă a statului în activitatea economică, printr-o reglementare tot mai accentuată a producției și a schimburilor, încât politicile urmate de diversele guverne ajunseseră să fie lăudate de cei mai importanți simpatizanți ai socialismului din lume. Schimbarea dramatică a debutat efectiv prin alegerea în funcția de președinte a popularului și carismaticului Hugo Chavez (1999), adept al bolivarismului, în fapt, un socialism pretins a fi adaptat secolului al XXI-lea, cu infuzie de naționalism, așa cum își dorea Simón Bolívar, marele „eliberator” (El Libertador) din secolul al XIX-lea.

Inițial, politicile intervenționiste ale regimului Chavez nu și-au arătat inevitabilele efecte nocive, datorită prețurilor ridicate ale petrolului; or, Venezuela era un mare producător și exportator al „aurului negru”, ceea ce îi permitea să încaseze sume ridicate, să le redistribuie inclusiv către populație și, astfel, să mascheze consecințele negative ale unei politici îndreptate împotriva pieței libere. Însă istoria a arătat că deținerea unei resurse-cheie nu conduce automat la prosperitate, un exemplu similar fiind constituit de Algeria, o țară foarte bogată, deținătoarea unor rezerve imense de petrol, dar incapabilă să iasă din sărăcie, în absența unui sistem economic, politic și instituțional sănătos. Momentul de inflexiune al politicilor chaviste a fost cel în care guvernul a început să treacă întreprinderile private în posesia „întregului popor”, așadar, atunci când au început naționalizările, inclusiv în industria petrolieră, ceea ce a făcut ca, într-un timp relativ scurt, statul să controleze cea mai mare parte a capitalului acestora, indiferent dacă era vorba de companii autohtone sau străine, ceea ce a blocat investițiile private, interne ori internaționale și spiritul antreprenorial, ele rămânând la mâna decidenților politici. Într-un exces de populism, guvernul împărțea veniturile mari obținute din exporturile petroliere, pentru a câștiga voturile alegătorilor, într-un sistem politic tot mai plebiscitar și mai îndepărtat de normele riguroase ale statului de drept. Or, mituirea populației a stimulat artificial consumul și a inhibat refacerea continuă a stocului de capital, absolut necesară susținerii nivelului de trai. Acest lucru a fost cu atât mai evident în Venezuela, cu cât această țară deține un petrol a cărui prelucrare presupune o tehnologie mai pretențioasă și mai costisitoare. În absența investițiilor private, indigene și străine, din cauza naționalizărilor, și a investițiilor publice, din cauza redistribuirii populiste a veniturilor din exportul de petrol către electorat, capacitatea de extracție și rafinare a țării a scăzut enorm, situație agravată ulterior din cauza sancțiunilor impuse de Statele Unite ale Americii, ceea ce a făcut ca Venezuela să ajungă de la o producție de trei milioane de barili pe zi, la una de sub un milion, în condițiile scăderii prețurilor pe piețele mondiale. Dependența țării de producția unui singur produs important – specifică unei economii slab dezvoltate – a avut efecte dramatice asupra nivelului de trai, efecte accentuate de politicile tot mai intervenționiste ale regimului Maduro.

Practic, între 2013, anul venirii la putere a sindicalistului Maduro, fost șofer de autobuz, incapabil să demonstreze cu un document oficial încheierea studiilor liceale, și 2021, PIB-ul acestei țări s-a prăbușit, cunoscând cea mai puternică scădere înregistrată vreodată în istorie, pe timp de pace. De fapt, studiile din ultimul secol arată că politica populistă, naționalistă a regimului Chavez-Maduro a dus la o pierdere de PIB mai mare decât cea suferită de Germania în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Datele statistice probează cu claritate că, în respectiva perioadă, mai mică de un deceniu, gradul de sărăciei a crescut de la 32% la 95%, iar cel al sărăciei extreme, de la 9% la 76%, ceva nemaiîntâlnit în istorie. Este adevărat că sancțiunile impuse de Statele Unite ale Americii au jucat un anumit rol în această prăbușire, însă nu cel mai important, deoarece, atunci când ele au început să acționeze efectiv, în timpul primei administrații Trump, țara pierduse deja, într-un interval extrem de scurt, jumătate din PIB. Pe de altă parte, dezastrul a fost desăvârșit de hiperinflație. Pe fondul scăderii masive a încasărilor din exportul de petrol, influențate negativ nu doar de reducerea producției din motive tehnice (învechirea stocului de capital), restrângerea enormă a exporturilor (din cauza sancțiunilor administrației de la Washington), ci și de diminuarea semnificativă a prețurilor produselor petroliere pe piețele internaționale, administrația Maduro a încercat să țină în viață regimul populist instaurat de Chavez, bazat pe rețele electorale clientelare, mai precis prin oferirea unor beneficii nejustificate unei importante părți a populației, doar cu scopul cumpărării de voturi, ceea ce permitea menținerea la putere a mafiei politice, care și-a extins afacerile în sfera traficului de droguri. Totuși, fiind dependentă de o producție și un export „monocolore”, prosperitatea cetățenilor era ținută în viață și pe termen foarte scurt prin injecții masive de bani, ceea ce a făcut ca rata de creștere a prețurilor să atingă un neverosimil nivel de 27.000%, nemaivăzut pe timp de pace în istoria vreunei alte țări. Or, hiperinflația distorsionează și mai mult funcționarea sistemului de alocare a resurselor, distruge economisirea – sursa esențială a reînnoirii stocului de capital – și falsifică radical calculul economic, ceea ce se reflectă, în ultimă instanță, în accentuarea sărăciei. Controlul prețurilor, o măsură care nu făcea decât să îmbolnăvească și mai mult sistemul productiv, a desăvârșit marea operă a populismului, generând o penurie endemică, înainte de toate, în cazul bunurilor de primă necesitate.

Pe fondul prăbușirii nivelul de trai și al accentuării dictaturii, aproape opt milioane de cetățeni au părăsit țara, un exod nemaiîntâlnit în istoria umanității, din nou, pe timp de pace, deși intențiile declarate ale regimului socialisto-populist erau acelea de a lua țara din mâinile străinilor și de a o da poporului, de a pune bogăția țării în mâinile maselor muncitorești.

Gabriel Mursa este profesor de Economie și Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și președintele Institutului Hayek România

Publicitate și alte recomandări video